MAMAIA – numele unei legende ( partea I – 1906 – 1920)

Motto: “Legendele sunt precum lăzile cu comori din visteria sufletelor noastre.
Păstrează în ele bogăţiile lăsate de cei ce de demult s-au stins din astă lume.
Averile de atunci ni le-au lăsat a le avea în zilele de azi în salbe despletite din cuvinte.”

”Mamaia” este cu adevărat numele unei legende a locului aflat la nord de oraşul Constanţa. Ca staţiune de băi, Mamaia este la vârsta ce îi conferă dreptul de a-şi spune propria legendă. Spre a putea vorbi de prezent avem neapărat nevoie însă, să dăm înapoi pagini din timpurile perindate peste locuri şi oameni. De peste 100 de ani şi mai bine Mamaia a început să adune momentele pe care noi în fiece zi le numim banal ”Istorie”. Așadar:

Istoricul stabilimentului de băi de la Mamaia

După ce în anul 1889 s-au început lucrările de extindere a Portului Constanţa, sub conducerea inginerului Anghel Saligny a devenit tot mai evident că Băile de la Vii nu mai puteau să funcţioneze. Era neapărat necesar să se dezvolte capacitatea Constanţei de a se transforma într-o staţiune estivală de băi de mare. La nivelul plajelor din oraş nu existau posibilităţi pe măsură.  Reputatul inginer aprecia încă din anul 1904 că: “pentru ca zona să prospereze ca staţiune balneară, va trebui ca oraşul Constanţa să aibă o plajă în apropiere, unde vizitatorii băilor să poată petrece toată ziua şi chiar să locuiască în case de vară în apropierea mării, lucru care se impune mai cu seamă pentru copii şi cum este cazul pentru plajele renumite din străinătate ca Ostende, Scheveningen şi altele.”
Profesorul Ion Bănescu, primar al Constanţei între anii 1905-1907, unul dintre edilii de seama ai oraşului luând contact cu acest deziderat s-a implicat activ şi a preluat efortul de a da Constanţei calea spre afirmare spre ceea ce avea ea să devină ea în ziua de azi. El este considerat întemeietorul staţiunii Mamaia. Din iniţiativa şi la insistenţele sale în anul 1905 Consiliul Comunal a hotărât amenajarea unei viitoare staţiuni la nord de Constanţa. Aceasta avea să fie construită pe porţiunea de perisip dintre Siutghiol şi mare şi urma să aibă o suprafaţă de 192 ha. Au fost efectuate demersurile necesare şi s-a achiziţionat suprafaţa respectivă. Suprafaţa a fost concesionată de la cătunul Mamaia Sat. Plaja staţiunii urma să aibă o suprafaţă de peste 10 ha. şi se întindea de la Capul Singol (Pescărie) până la coada lacului (Hanul Piraţilor). Lăţimea plajei era apreciabilă şi oferea avantajul unei expuneri la soare de la răsărit şi până la apusul soarelui.
Zona a fost parcelată în câtva sute de locuri şi pusă la dispoziţie pentru achiziţie. Ideea lui Bănescu a prins repede. 130 de personalităţi ale ţării au cumpărat loturi de pământ în noua staţiune, cu preţul de 30 de bani metrul patrat, dar şi de către localnicii cu stare.
Iniţiativa primarului a fost bine primită de constănţeni, turişti, precum şi de presa: “Apogeul sezonului de băi din Constanţa a fost atins şi datorită lăudabilei iniţiative a primarului Ion Banescu, de a muta băile la superba plajă Mamaia”, scria ziarul bucureştean “Dimineata” la 21 august 1905.

În Albumul Naţional al Dobrogei redactat de jurnalistul Petru Vulcan în anul 1906 cu prilejul Deschiderii Marii Expoziţii de la Bucureşti, la pagina 52 apare ca notabilitate a Dobrogei Ion Bănescu, primarul Constanţei.

Staţiunea (Băile Mamaia, cum începeau a fi denumite) urma să fie arendată prin licitaţie publica, unui antreprenor. Primul antreprenor al Mamaiei a fost o femeie, Ecaterina D. Ionescu. Administraţia oraşului avea obligaţia să supravegheze asigurarea condiţiilor eminamente necesare unei bune funcţionări. Autoritatile au contractat cu arhitectul francez Eduard Redon întocmirea planului de sistematizare si parcelare a plajei, în vederea valorificării complete a posibilităţilor viitoarei staţiuni, prin constructia de hoteluri de lux, vile-palate, parcuri.
Dar planul publicat de ziarul “La Roumanie”, la 27 august 1906, nu a prins contur. În afara pavilionului de băi până la primul razboi mondial, nu s-a înălţat nimic. Inaugurarea oficiala a statiunii a avut loc la data de 28 august 1906, când două trenuri au strabatut drumul de la Constanta până la Mamaia având traseul de o ora si jumatate.

Proiectul aşezământului de băi a fost realizat de arhitectul Petre Antonescu. Stabilimentul era construit din lemn şi îndeplinea cu precădere şi funcţia de gară.

Construcţia avea aspectul unei case de munte româneşti.  Era de remarcat acoperişul destul de înalt cu toate că regimul de precipitaţii al zonei de litoral nu solicita o înclinaţie atât de evidentă.

Pe laturile dinspre nord şi sud ale cădirii a fost ridicat câte un pavilion lung terminat cu un foişor; fiecare aripa adapostea câte 56 de cabine.

Pentru uzul celor pudici aşezământul băilor avea în dotare si 80 de cabine mobile  pentru băi de mare (45 pentru barbati si 35 pentru femei). Pentru evitarea accidentelor, atât băile damelor, cât si cele ale bărbaţilor erau prevăzute în aria de îmbăiere cu funii de siguranţă.  Instalatii de început ale statiuni Mamaia erau  importante pentru perioada respectivă. Ziarul bucureştean “La Roumanie” afirma: “Constanta dispune azi de o plajă care o va pune în rândul marilor staţiuni din Orient”.

”La Mamaia se ajungea cu trenul: multă aglomeraţie, o lume colorată vorbind franţuzeşte si nemţeste, mulţi copii, guvernante, vagoane comode, căldura mare, halte numeroase pentru a lua lumea de pe drum…” aşa descria Cella Serghi atmosfera de vară a Constanţei de atunci . Ea îşi amintea că, la nivelul anului 1914, nu putea merge zilnic de la Constanţa la Mamaia din cauza preturilor cam ridicate ale calatoriei cu trenul. Cei avuţi luau trăsurile, aşa încât acestea cu zecile însoteau trenul in drumul lui spre mare.
Se ducea atunci la mare doar lumea bună, rareori şi alţii. Cei mai mulţi plecau spre Mamaia la sfârşit de săptămână.

Din gara Constanţei…

sau bunăoară de la Halta Tomis (capătul Bd. Elisabeta spre intrarea în port – Poarta 1)

Se puteau urca în trenul spre Mamaia care parcurgea distanţa până la Băi într-o oră şi jumătate.

Traseul cuprindea un număr de câteva staţii şi mai multe halte.

În monografia întocmită de Ion Adam la solicitarea notabilităţilor Constanţei, acesta a  consemnat pentru prima dată impresii despre Mamaia anului 1906:
„La Mamaia, orizontul se roteşte larg şi cufundat în albastru. – Acolo cerul şi cu apa sunt tot una. Trenul pare obosit şi el de căldura care toropeşte oraşul şi-n sforţarea şi năduful lui se sileşte să ia cât mai în grabă lumea de prin micile staţii din drum, ca s-ajungă odată afară, pe culmea de sus, unde se simte cum vine boarea răcoroasă din necuprinsul mării.”

„Lumea grăbită şi plină de înviorare vine pe toate drumurile şi se strânge grămadă sub umbrarele haltelor. Fluieratul trenului îndeamnă mai mult încă pe întârziaţii care se văd iuţind paşii. – La Mamaia… În îmbulzeala de câteva minute, oamenii îşi strâng mâna, se cheamă pe nume şi vagoanele comode, cu obloanele largi lăsate, pare că duc un convoi de lume dezrobită.”

Cum era şi firesc, locul a început să devină interesant pentru diverşi investitori. Primele oferte de distracţie s-au materializat prin instalarea de către Giovani Macri a unui joc de noroc şi a unui joc de căluşei lângă halta de la băi. Acesta depusese anterior o sumă considerabilă în contul comunităţii. Încă din 1905 fanfara formată din 42 de oameni ai Regimentului de Infanterie 34 cântă săptămânal la Mamaia.

Grupuri mai mari sau mai mici de turişti estivali soseau din mai toate colţurile tării. În imagine un mare grup de transilvăneni sosiţi la pavilionul de băi din Mamaia.

În 1906 plaja de la Mamaia fusese vizitata de peste 45.000 de persoane, din care aproximativ 34.000 au facut si baie.

Nisipul fin al plajei lua uneori pe nepregătite pe cei sosiţi pentru prima dată la mare. Se insinua cu atâta uşurinţă în încălţări şi convenienţele vremii nu permiteau ca damele şi domnii să se lepede de încălţări.

Copertinele umbrarelor şi umbrelele sub care se aşezau mese încercau fără prea mult spor să facă şederea pe plaja suportabilă pentru cei ce etalau cu stoicism o îmbrăcăminte adecvată cu mult mai bine promenadei prin parcuri.

Spaţiul de promenadă al plajei era destul de limitat mai ales în zilele de aglomeraţie.

Pare foarte curios în ziua de azi cât de stoici erau turiştii de sezon ai acelor vremuri în a se preumbla în veşmintele ce îi acopereau fără a lăsa expusă nici o parte a trupului.

Pe la 1906 existau deja amenajări de lemn: restaurante cu profil pescăresc şi cabine în care domni cu haine negre şi doamne cu rochii şi pălării imense, după moda La Belle Epoque, se schimbau în costume de baie cu mâneci. Până la primul război mondial câteva zeci de mii de români vizitau anual Mamaia.

În toiul zilelor caniculare doar cei curajoşi se încumetau să se preumble prin spaţiul deschis din zona pavilionului central al băilor.

Discuţiile se purtau între domni şi între doamne pe problemele de veşnică actualitate: politica evenimentele mondene şi comentariile la adresa celor ocazional întâlniţi în promenada pe plajă.

Cum este şi firesc, majoritatea fotografiilor rămase de atunci sunt din zilele calme şi senine. Posibil ca pe timpul vremelnicelor furtuni de vară stabilimentul băilor să nu fi avut mulţi vizitatori.

In anumite fotografii surprinde chiar numărul redus de persoane aflate pe plajă.

Oricum, orele apusului se pare că aduceau mai multă animaţie la mesele de sub umbrele şi pe bănci.

După cum este de observat pe plajă existau şi stâlpi de iluminat ceea ce arată că era la îndemână şi plimbarea la orele când soarele părăsea cerul spre a se arăta în ziua următoare de la larg într-un nou răsărit.

La orele apusului în umbra pavilionului central unele doamne îşi puteau permite îndrăzneala de a da jos botinele şi a se aşeza cu plăcere pe nisipul fin la discuţii chiar şi cu domnii ce deveneau afabili şi galanţi.

După cum se remarcă, în zilele cu vânt şi mare agitată băncile puteau fi protejate cu copertine şi aşezate cu spatele spre vânt.

Fotografiile de familie de pe plajă erau ca şi acum prilej de aduceri aminte şi evocare.

Personajele ce veneau pe plajă erau de cele mai multe ori familii unde chestiunea copiilor era bine rezolvată de prezenţa guvernantelor.

În rest, doamnele şi domnii se puteau deda la plăcute conversaţii. Se observă că mesele de sub umbrele ofereau locul potrivit unor flirturi şi nicidecum pentru berea sau răcoritoarele din zilele de azi. E greu de presupus că atunci exista stridenţa sau vehemenţa manelelor. Fanfara avea program de muzică de cîteva ori pe săptămână şi reprezenta deliciul unor după-amieze de neuitat.

Cu ocazia unor vizite la Constanţa Regele Carol I şi Familia Regală a  poposit la Stabilimentul Băilor din Mamaia. (se observă că vizita Majestăţilor a avut loc în anotimpul rece, cel mai probabil cu ocazia manifestarilor ocazionate de aniversarea zilei Dobrogei din luna Noiembrie)

File de legendă: Legenda Mamaiei

În anul 1908 notabilităţile locale au solicitat scriitorului de autentică vocaţie jurnalistică Ion Adam realizarea unei monografii a Constanţei. Prin evocarea acestuia s-a dat tiparului o frumoasă transpunere a legendei Mamaiei. Ea capătă pentru noi, cei de acum, o deosebită rezonanţă plină de fior, farmec şi nostalgie

”… Pe valea de la Canara trăsura mergea în pasul oprit al cailor.
Prin întunericul ce împânzise cuprinsul, abea se vedeau drumeţii, ca să se ferească de ei.
Unele căruţe treceau mânate nebuneşte, de mai să dea în roatele trăsurii noastre.
Drumeţii mai cu chef, cântau şi chiuiau, lovind în cai, ca să se întreacă din mers.
De la cârciuma din Canara se aude un sdrângănit de dairı şi versul prelungit şi plâns al unui cântăreţ turc.

Ağlı çiogiuc, aglı
Ağla Mamaia…

Am rămas cu toţii nedumeriţi de frântura de vers, care după cât înţelegeam noi turceşte, trebuia să aibă legătură cu duna noastră fermecată.
Am tras în bătătura hanului şi ne-am apropiat de cântăreţ.
Dairaua zornăia de bătătura degetului, întărind plânsul cuvintelor lungite şi tremurate.
Turcul slab, spânatic şi cu ochii imobili, căsca gura larg şi sbătea cuvintele între fălci, de par’ că se frigea cu ele, până când la urmă, le termina cu un ison prelung, de ai fi crezut că le dă drumul din cimpoi.

Ağlı çiogiuc, aglı
Ağla Mamaia…

În jurul cântăreţului erau strânşi căruţaşi tătari, lucrători dela carieră şi ţărani veniţi dela muncă.
Ne-am dat pe lângă un turc care o rupeı româneşte şi care ne spiona din ochi, cu intenţia vădită de a se arătă de folos.
– Ce zici de cântecul acesta, bre ciorbagiu?
– Asta frumos este!
– Ce-i cu vorba Mamaia?
– Asta… Mamaia…
– Care Mamaie?
– Mamaia – numai una este – care altă Mamaie? Mamaia unde merge boierii la scăldat…
– Şi ce zice cântecul de Mamaia?
– Asta vechi cântec este, de la bătrâni.
– Şi cum vine pe româneşte?
– Ei, Mamaia este frumos numai pe turceşte… eu nu ştiu să spun tot aşa frumos, pe româneşte…
– Spune atâta cât ştii…
– Mamaia este o creştină… ea a fost nevasta unui bei dela Moldova. Beiul acela s’a bătut cu Turcii şi eră voinic tare. El ţinea tunul în braţe şi da foc. Da turcii tot l-a bătut pe el şi la- prins şi l-a rupt în bucăţi cu cămilele (n.b. – Ioan Vodă cel Cumplit Ioan al III-lea sau Ioan Vodă cel Cumplit sau Ioan Vodă Armeanul sau Ioan Voda cel Viteaz (1521; 1574), a fost domnitor al Moldovei. Era fiul lui Ștefăniță Vodă cel Tânăr (1517-1527) cu armeanca Serpega. A domnit din februarie 1572 până în iunie 1574.. Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski și ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului L. Huru, Pârcălab de Hotin)
Nevasta lui s’a bătut şi ea cu Turcii şi la urmă a fost roabă.
Paşa dela Silistra, când s’a întors înapoi cu oastea, a luat şi pe nevasta aceea de beiu Moldovan.
Ce-a vrut el, n’a vrut la ea.
E avea o fetiţă de lapte.
Asta Moldovancă eră creştin tare şi scuipă la Turci.
Paşa a lăsat-o aici, unde este Constanţa, cu parale multe şi cu slugi tot Moldovani.
Fata ei a crecut mare şi trăia cu măsa şi nu se despărţia una de alta.
Ea la măsa a ei zicea Mamaiă – asta vorbă Moldovenească este, tu ştii la tine, că eşti Moldovan… şi pe fată Dina – Constandina chemat.
Alah iubea mult casa lor.
Fata eram bălană şi cu păr ca aurul; mamaiı a ei eram tristă şi bună.
Toţi oamenii şi turcii şi creştinii, da respect mare la ele.
Când veniau dela biserică, turcii eşia în drum şi desmerdam la fată: – Ghiuzel Kiustanda… Şi Grecii lacomi ziceau: Psihimu Cuştanda…
Oraşul tot erı numai o vorbă; la toate părţile ai auzit:
– Kiustenge şi Cuştanda.
Noi când mergeam la târg, zicem mergem la Kiustenge. Şi voi moldovanii ziceţi azi mai frumos, Constanţa, tot după cum chemat fata lui beiul dela Moldova. Da paşa cela dela Silistra, tare a dorit la el pe roaba care a lăsat aici, pe femeia beiului.
El vine câte odată şi eram bun şi aducea dar la moldovanca… cât aur şi cercei este la Stambul, tot…
Dar moldovanca poartă haine negre şi este trist tare şi face cruce multă la Dumnezeu.
Paşa înciudat este peste tot.
El vreă acum să fure pe Mamaia, dacă a văut că ea nu se lasă singură.
Casa la moldovancă eră pe mal lângă mare.
Fata nu este afară, Mamaia este şi spălat lână acolo la apă.
Eră ziuă şi cald mult.
Nimeni nu este, numai moldovanca spălat la apa de pe mal.
A venit atunci tâlhari cu luntre dela paşă, a prins şi a suit la ei pe Mamaia şi a fugit.
Moldovanca atunci tare strigat, că este la tâlhari.
Fata cea bălan şi bun la Alah, a fugit din casă şi când s’a văzut la mumasă, tare ţipat: – Mamaia… Mamaia…
Şi ea mititel şi frumos a sărit la apă, să prindă la luntre

Moldovanca tare speriat din luntre că îneacă fata şi ea atunci face cruce lui Alah a ei…
Fata în loc de apă, găseşte la mare o punte de nisip, care duce tot drumul până la alt mal.
Moldovanca atunci nu mai este.
Fata plânge şi fuge pe nisip, care a crescut sub picioarele a ei şi nu ştie ce să creadă la ea.
Oamenii din târg vin aici la mare şi văd minunea cea mare şi pe Kiustenge plângând.
Ei întreabă la dânsa cu mirare: Kiustenge, ce cauţi tu acolo la mare? Da’ Kiustenge, mititel şi frumos, plânge tare: Mamaia… Mamaia… Vezi… moldovanca a făcut cruce la Alah a ei şi Alah ca s’o scape şi pe ea de ruşine, a prefăcut-o în punte de nisip şi a aşternut-o ca drum între ape, ca să nu i se înece fata…
Mamaia… a făcut Alah şi minune mare este…
Turceşte, cântec frumos, – ama româneşte, nu este frumos.
Şi turcul nostru încălzit se întoarce la cântăreţ.
– Hai, Mustafa, mai zi odată, că domnul are să dea cafea la noi…
Dairaua tresaltă şi zornăe, pe când cântăreţii se bocesc în tremurări prelungite… Am plătit cafelele la toţi şi-am plecat goniţi de noapte.
Din urmă ne ajungeau frânturile cântecului plâns

Ağlı çiogiuc, ağlı
Ağla Mamaia…

Emoţiunea ne stinsese glasul şi îndemnam caii numai din biciu, cu graba oamenilor care duc acasă o comoară.”

…”

După o asemenea poveste nu ne rămâne decât să grăbim încheierea istorisirii de acum şi în episoadele ce vor urma să aflăm  ce a devenit Mamaia după anii 1920. Vom reveni.

Sursa: http://constanta-imagini-vechi.blogspot.ro/