Pe domnul Lucian Cristea l-am întâlnit pentru prima dată prin anii 2000, atunci când eu însumi am ajuns să fiu angajatul redacției din Dobrogea a cotidianului România Liberă. În cele câteva luni pe care le-am petrecut în acea redacție, nu cred că l-am văzut totuși decât de vreo două ori. Era total rupt de viața echipei de jurnaliști. Stătea tot timpul închis într-un birou numai al lui și lucra mai mult pentru propriul interes. Adică făcea exact ce face și acum, pupa orice mână dispusă să-i scape câțiva biștari. Lăuda orice bar, oricât de infect, pentru o masă gratuită. Aduna, și atunci, ca și acum, firmiturile de la ospețele celor ce erau ”șmecherii” zilei.
Jurnalistul Lucian Cristea, care astăzi îmi dedică articol după articol, spunând că mi-am permis să licitez trei ani la rând pentru un spațiu comercial, pe care în al patrulea sezon l-am și pierdut (pentru că altcineva a licitat mai mult decât mine, ca să vezi ce șmecher și pilos sunt) a fost rând pe rând trompeta lui Mazăre în ziarul Telegraf, acolo unde-i înjura acestuia toți dușmanii sub pseudonimul Lucius, a primit cadou o afacere de la familia Martin, care familie l-a învățat să înființeze o firmă de curierat și i-a dat pe mână tot ce se putea căra pentru firmele familiei, în speranța că va face niște bani (evident că a scris faliment pe firma respectivă) și partener de pahar pentru toți șmecherii care l-au acceptat în preajma lor, mai mult din teama de a nu fi bălăcăriți în gazeta la care presta.
E de notorietate că Lucian Cristea se plânge des, oricui e dispus să-l asculte, că și-a băut nopțile în preajma lui Traian Băsescu, politicianul care i-a promis marea cu sarea, atunci când va ajunge președinte, dar l-a uitat în secunda doi, atunci când acest lucru chiar s-a întâmplat.
Dar, dincolo de cariera de jurnalist țucălar pe care și-a construit-o după 1990, domnul Lucian Cristea, cel care ne servește mie și altora, lecții de morală, are un trecut despre care uită să vorbească.
În 1977, cadru militar fiind, tovarășul Lucian Cristea a semnat un angajament cu Securitatea și chiar a turnat, cel puțin un coleg, despre care a spus că se pregătea să trimită scrisori în Polonia. O infracțiune pentru care, în acei ani, riscai să înfunzi beciurile Securității și să dispari, fără ca nimeni să mai știe despre tine. Numele de cod pe care l-a ales, în colaborarea cu Securitatea, a fost LUCIFER.
Vă vine să credeți? Acest Satana, dispus încă de tânăr să calce pe cadavre pentru a se ajunge, încearcă să ne spună, astăzi, ce e bine și ce e rău.
După ce a terminat cu armata, tânărul Cristea s-a angajat la ziarul Dobrogea Nouă, adică organul local de propagandă al Partidului Comunist Român. Am fost curios să aflu ce mari articole de presă a scris, măcar la acea vreme, pentru că e clar că în zilele noastre nu există nici măcar o anchetă sau vreo mare dezvăluire semnată de Lucian Cristea. Omul știe doar să spună că un anume politician e bun, cel mai bun sau Dumnezeu, în funcție de suma primită.
Și, pentru că petrec niște ore la Biblioteca Județeană Constanța, în mod frecvent, am cerut și arhiva ziarului comunist la care scria tânărul tovarăș Cristea. Recunosc, am fost convins că trăgea niște limbi regimului comunist de zile mari, dar nu, n-a apucat, erau alții, mult mai pricepuți decât tânărul nostru protagonist. Lucian Cristea scria sport. Da, da, marele editorialist era lăsat de comuniști să scrie o rubricuță despre meciurile din divizia b. L-am supraevaluat.
La apus de carieră, Lucian Cristea nu mai are nimic. A încercat să-și facă un ziar, dar toți colaboratorii au fugit, ori neplătiți, ori scârbiți de comportamentul lui Lucifer, care obișnuia să le dea salariul, greu, iar apoi îi suna, a doua zi, să le ceară, împrumut, bani de pâine.
Cum spuneam, la apus de carieră, Lucian Cristea nu mai are nimic. Nici bani, nici o familie a lui și nici măcar stima sau respectul unor colegi de breaslă. Într-unul dintre rarele momente în care am răspuns articolelor în care m-a bălăcărit, în cadrul unor texte lipsite de sens, i-am spus că i-aș sugera că măcar acum, când e spre sfârșitul vieții, ar trebui să își ia un an sabatic și să reflecteze la tot ceea ce a făcut greșit în viață. Din acel moment spune insistent că i-am urat să moară și că mai mult ca sigur eu voi muri înaintea lui. Foarte posibil, n-ar fi primul caz în care un nemernic trăiește 90 de ani în timp ce altul, mai corect în ale vieții, moare nejustificat de tânăr. În fond, Dumnezeu îi cheamă la el pe cei pe care-i iubește, deci am toate șansele să ajung lângă El mult mai repede decât tovarășul Cristea.
L-am întâlnit, din nou, pe Lucian Cristea, în biroul de campanie al independentului Valentin Vrabie. În imaginația dânsului, bolnavă, a scris într-unul dintre articolele pe care mi le-a dedicat, că stăteam cu picioarele pe birou și hăhăiam ca Băsescu. Adevărul e cu totul altul. Când am intrat eu în birou, domnul Lucian Cristea era deja acolo. Venise să ceară bani. A fost refuzat și drept dovadă a scris câteva articole în care l-a făcut cu ou și oțet pe candidatul care n-a dorit să plătească.
Acum, cei doi sunt prieteni. Valentin Vrabie și prietenii lui de la Sterk Plast îl plătesc pe bătrânul securist, misiunea fiind una singură: înjură-l pe Hapurnea. Și, pentru că n-are ce dezvăluiri să facă despre mine, fostul turnător scrie niște texte alambicate, lipsite de sens, în care se luptă din răsputeri să mă transforme într-un corupt al zilei, cred. Sau poate, efectiv, vrea să-și justifice cumva ștatul de plată în fața lui Valentin Vrabie.
Și toată lumea îmi spune același lucru: ”lasă-l domle, e vai de el”.
Ce ți-ar mai fi plăcut să fie ca înainte și să termini cu mine, turnându-mă la Securitate, nu-i așa, nene Cristea? Doar că acum nu se mai poate și trebuie să accepți faptul că în jurnalismul constănțean nu ai reprezentat niciodată nimic. Ai deținut o funcție de conducere în redacția locală a unui ziar național, obținută tot în baza relațiilor venite din sistemul comunist, ai exploatat-o cât ai putut de mult, pentru niște bani pe care i-ai tocat, iar la final nu mai ai nimic. Primești, de milă, niște zeci de lei, de la niște oameni care nu știu cum să scape mai repede de tine. Nici asta, însă, nu va dura la nesfârșit. O să ieși din jurnalism, așa cum ai intrat, pe ușa din dos, iar în urma ta nu va rămâne nimic. Nicio anchetă, nicio acțiune prin care să fi ajutat orașul ăsta să se dezvolte, nici măcar vreun text de care colegii să spună: ”bă, ce bun a fost”. Va rămâne nimic, de la un nimic.
P.S. Textul acesta nu este un pamflet, pentru că e scris de un bărbat, care nu se ascunde în spatele unor subterfugii. Este, de asemenea, singurul răspuns pe care îl mai ofer celor 24 de texte în care m-ați menționat, domnule securist. De răspuns, am să le răspund domnilor de la Sterk Plast și domnului Valentin Vrabie, care au înțeles să plătească un rebut, o emanație a sistemului comunist, un securist, pentru ca subsemnatul să fie înjurat.
