Constanta.RO

În 1931, primarul Horia Grigorescu a refuzat o șpagă generoasă. Acest gest a schimbat iremediabil fața Constanței

0

Zilele acestea, am recitit volumul Sandei Budiș, ”Fata tatei și mama fetei” Istoria unei vieți între România și Elveția. Probabil cea mai bună descriere a Sandei Budiș, am citit-o pe site-ul Suplimentul de Cultură. Iată:

La împlinirea vârstei de 85 de ani a organizat o petrecere la care a purtat pantofi cu tocuri de 10 centimetri. În 1992, a venit singură din Elveția cu o mașină plină de afișe electorale. Pe Coposu l-a sfătuit să-și facă o injecție cu silicon sub pleoape. L-a „sabotat“ pe Petre Roman la o conferință în Elveția. Și-a „răpit“ socrii de la domiciliul forțat. A trăit în România în comunism, a emigrat în anii ’70 și după 1989 s-a întors. Este Sandra Budiș, un scriitor debutant la 86 de ani. Arhitecta Sanda Budiș este fiica unui important general în armata română. Alexandru Budiș a fost un apreciat profesor la Academia Militară și autorul a 23 de cărți. Ziua de 23 august 1944 l-a prins pe front luptând împotriva sovieticilor. A ajuns prizonier în URSS, iar mai târziu a fost deținut la Jilava. Despre viața sa în România înainte de ’44, atunci când era „fata tatei“, despre revenirea în țară după ’89, când a devenit „mama fetei“, despre primii ani ai comunismului și fuga din țară în 1972 povestește Sanda Budiș în cartea sa de memorii apărută recent la Editura Polirom. Nu lipsesc detaliile intime și istoriile, uneori pline de umor, alteori tragice, în care apar personalități din România sau personaje cunoscute ale exilului romanesc.

Ce nu ne spune însă prezentarea, este că Sanda Budiș este nepoata lui Horia P Grigorescu, o figură importantă din istoria Constanței și a României. Horia Grigorescu, primar al orașului și pentru o perioadă chiar prefect al județului, a fost unul dintre cei care au pus bazele Constanței așa cum o știm acum. Și, conform unui episod povestit de Sanda Budiș în cartea sa, totul ar fi putut să fie altfel, dacă într-un anumit moment, Horia Grigorescu ar fi cedat unei șpăgi colosale oferită de băieții deștepți din port, aceștia solicitând în schimb să nu fie taxați pentru produsele petroliere pe care le transportă. Iată ce ne povestește Sanda Budiș despre unchiul său, primarul Constanței.

Horia, al doilea frate al mamei, a fost avocat, cu licența În București și doctoratul în drept, secția politico-economică, la Paris, în 1922, avocat în Baroul București, deputat de Constanța în 1927-1928, ales primar al Constanței între 1930 și 1933, prefect între 1933 și 1934 și reales primar între 1934 și 1937. Ca și Petre Grigorescu, tatăl lui, a fost edil, adică a construit cu dăruire pentru oraș. A avut ideea să perceapă taxe pe produsele petroliere care se exportau prin Portul Constanța. Asta i-a stârnit pe petroliști, care l-au trimis la el, la Primărie, pe un coleg de facultate de la Paris, cu o geantă de bani, două milioane de lei aur, ceea ce în 1931 reprezenta o avere imensă, leul românesc fiind egal pe vremea aceea cu francul francez. Era o tentativă de a-l mitui pentru a nu mai institui legea, care fusese inițiativa lui susținută în guvern de ministrul Vasile Sassu, mocan din Constanța, politician și el ca și Horică, în Partidul Național Liberal. Unchiul meu, nu numai că nu a luat banii, ci a aruncat cu geanta cu bani după colegul lui și de atunci nu s-au mai văzut și nu și-au mai vorbit.

Legea a ieșit și astfel vistieria Primăriei s-a umplut, iar cum pe atunci nu se fura, banii au fost gestionați cinstit. Cum o fi fost posibil ca unchiul meu să reziste tentației, să nu se lase mituit cu cele două milioane, sumă fabuloasă (un apartament costa câteva zeci de mii) și azi să nu mai reziste nimeni?

Unchiul meu a aplicat legea privind taxele pe petrolul ce tranzita prin port, taxe ce au sporit bugetul anual al Primăriei Constanța cu 60-70 milioane de lei pe an. Cu acești bani a făcut niște lucrări extraordinare pentru orașul lui.

În primul rând, consolidarea malurilor și construirea celor două diguri care apărau micul port de ambarcațiuni (n.r. Portul Tomis), acolo unde băteau foarte tare valurile și unde căzuseră deja vreo două străzi, cu case cu tot, iar marea risca să ajungă în Piața Ovidiu și să prefacă actuala peninsulă în insulă. Această parte rezidențială a orașului are niște frumoase case boierești, din păcate sufocate de tip ANL construite pe vremea comuniștilor. În capătul peninsulei, la malul mării, se află Bulevardul, locul de promenadă de pe vremuri, având ca reprezentat al vechiului oraș, frumosul Cazino, emblema constanței, lăsat în paragină de actualul primar, al acestui al doilea oraș al țării (unde ești tu, Horia Grigorescu?).

În prelungirea bulevardului se află și portul, străjuit pe deoparte, pe o lungime de doi kilometri, de digul cu trei platforme, pe care se află și cuibul Reginei, și de cealaltă parte, în sens contrar, sub faleza străzii Traian, către gara orașului care-i asigură accesul feroviar.

Consolidarea malurilor, începută în 1931, a însemnat lucrări foarte scumpe și ascunse, unde se putea fura enorm, pentru că lucrările erau îngropate și greu de controlat, însă unchiul meu, după proiecte și investiții, a urmărit și lucrările de pe șantier. Cinstea, la acea vreme, era o trăsătură de caracter obișnuită, nu zic că nu erau și hoți, dar proporția lor era de, hai să zicem, 5-10%. La cea mai mică aluzie, la cel mai mic zvon la adresa necinstei lor, ei ieșeau singuri din circuit, nesiliți de nimeni, ba chiar mulți își luau viața.

În aceeași perioadă, Horia, ca primar, a refăcut stațiunea balneoclimaterică Mamaia, care din 1908 funcționa într-un vechi pavilion de scânduri, fără instalațiile necesare și cu gherete primitive. Înainte de orice proiect, le-a comandat tehnicienilor o parcelare a plajei pe o lungime de peste trei kilometri. În locul vechiului pavilion, i-a mandatat pe arhitectul câștigător al concursului, V. Ștefănescu, și pe cunoscutul antreprenor, inginerul A. Ioanovici, cu executarea noului avilion din beton armat, în 1932. Această construcție în formă de T a fost amplasată în centrul stațiunii. Pavilionul de mijloc era compus dintr-un cazinou și un mare restaurant, iar cele două aripi erau cabinele-vestiare pentru bărbați și femei, având la capete grupurile de dușuri și WC-uri (acestea au fost dărâmate în perioada comunistă pentru a face loc noilor hoteluri). Restaurantul, în afară de localul prevăzut cu ferestre imense spre mare, avea mai multe terase, dintre care una pătrundea ca un pod în mare, vreo 50 de metri, și avea un bar cu băuturi răcoritoare în spațiul lărgit din capătul ei.

Regele Carol si Primarul Horia Grigorescu

Regele Carol si Primarul Horia Grigorescu

Tot din aceiași bani, Horia a făcut la cinci sute de metri spre nord ultrluxosul hotel de cinci stele Rex, opera marelui arhitect G.M Cantacuzino. Pe atunci, plaja era încă sălbatică, presărată cu dune modelate de vânt și semănată pe ici-colo cu ciulini de o splendidă culoare indigo.

Pe vremuri, bulevardul care lega Hotelul Rex, trecând prin fața cazinoului, de centrul Constanței, se chema Regina Maria, azi bulevardul Mamaia. Țin minte că pe banda centrală erau plantate flori exotice, Canna indica, de culoare roșu închis, pe vremea aceea fiind foarte greu ca plantele să se prindă în Dobrogea, regiune foarte uscată pentru că nu era încă irigată. Bunicul meu, tatăl mamei și al unchiului Horia, Petre Grigorescu, inginer silvic, a plantat multe păduri, iar salcâmii care îmbogățesc peisajul au schimbat și condițiile meteorologice. Iată importanța vegetației pe care o tăiem în neștire azi…

Planul de urbanism al stațiunii Mamaia, făcut cât Horia era primar, a creat parcele de 400 de metri pătrați, vândute publicului pentru construirea unor vile, însă venirea războiului a zădărnicit executarea lor. Țin minte că litoralul a fost interzis ca zonă de frontieră și accesul se făcea pe bază de permis eliberat de Ministerul de Interne, această situație durând ani buni după terminarea războiului. Iată de ce clauzele de construire pe termen fix, care erau parte din condițiile inițiale de parcelare, nu au putut fi onorate de cumpărători.

Ca să vă mai dau exemple de lucrări edilitare care dezvoltă un oraș și fac viața mai bună pentru toți cetățenii săi: tot cât a fost Horia primar, s-au amenajat pescăriile, la capătul orașului Constanța, unde coboară faleza spre Mamaia, prilejuind splendida plajă cu nisip din cel mai fin, care se întinde pe zeci de kilometri spre nord. Ce păcat că a fost întreruptă de marele combinat de îngrășăminte de la Năvodari, făcut pe vremea comuniștilor.

Horia s-a preocupat și de educație. Școlile au fost ajutate cu multă atenție, construindu-se în cartierele mărginașe două școli primare și renovându-se școlile 6 și 7 și s-au dat subvenții importante pentru construirea liceului de băieți Mircea cel Bătrân și pentru cumpărarea de către Primărie, a localului pentru Liceul Comercial de băieți. Horică a mai construit o școală ultramodernă ”I.G. Duca”, de pe bulevardul Mamaia, cu săli de clasă mari și luminoase, sală de gimnastică și jocuri, cantină, ateliere și terase pentru recreații, care este în bunăstare și astăzi, după 80 de ani.

În plus, Horia a ctitorit o biserică, Sfinții Împărați Constantin și Elena, construită din marmură, onix și piatră de Murfatlar și Bașchioi, restaurată de curând, opera arhitecților Ionescu -Berechet și Schmiedigen, pe prelungirea actualei străzi Tomis. Mobilierul a fost lucrat de elevii Liceului Industrial, iar pictura de Nina Arbore. Prețul bisericii complete a fost, pe atunci, de 12 milioane de lei.

O lucrare de proporții a fost abatorul pregătit pentru export, din port, înzestrat cu cele mai moderne instalații frigorifice ale timpului, o lucrare complexă pentru că pe vremea aceea nu existau congelatoare, ci se foloseau calupuri de gheață, produse pe loc de o fabrică de gheață. Animalele aduse la fața locului erau tăiate, tranșate și expediate imediat la destinație pe mare, înfășurate în gheață și paie (izolant ce proteja gheața).

Tot la inițiativa primarului Horia Grigorescu și a echipei sale s-a executat planul cadastral al orașului, s-a dublat conducta centrală care alimenta orașul cu apă de la izvoarele de la Caragea, care a costat 32 de milioane de lei, s-au instalat pe 20 de kilometri, conducte noi de apă curentă ce alimentau orașul, s-au creat bulevarde pavate pe carosabil cu granit și cu trotuare asfaltate, s-au pietruit peste 200 de străzi, cu infrastructura lor de alimentare cu conducte de ape pluviale, canalizare, electricitate etc. S-au plantat peste 30.000 de arbori pe străzi și în parcurile publice pentru care s-au mărit serele comunale.

Horia Grigorescu a avut și o preocupare socială: a împroprietărit un număr important de demobilizați și funcționari, dându-le locuri de casă, delimitând aproape complet aria orașului.

Astăzi îmi vine să plâng când văd decăderea orașului în care m-am născut, cu străzi pline de gropi, murdare și neîngrijite pe care însă circulă automobile-bolizi de sute de mii de euro. Cu case dărăpănate în zona rezidențială a peninsulei, fala orașului în tinerețea mea, pierdute între blocurile înnegrite de vreme, cu tencuieli căzute, cu vegetația veștejită și, în loc de iarbă, o invazie de buruieni.

Nu mai vorbesc de cartierul Henri Coandă, un bidonville din cele mai infamante din câte am văzut în filmele de acuzare a degradării sociale maxime. Și, spre stupoarea mea, tânărul clown a fost ales pe 10 iunie 2012 pentru al patrulea mandat, după 12 ani de luare în bătaie de joc a funcției celei mai frumoase din toată administrația statului…

Unchiul meu, Horia Grigorescu, avea doar 35 de ani când a azvârlit geanta cu cele două milioane, în anul 1931, în capul colegului și prietenului său care venise să-l mituiască. Așa s-a clădit această țară, între cele două războaie, cu oameni ca el. De altfel, după ce nu a mai fost primar, Horia Grigorescu a fost ambasador al României la Praga. A făcut parte din delegația României ce a semnat cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, moment în care a ieșit pur și simplu din sală și a refuzat să-și pună semnătura pe acel act.”

Un episod important pentru Constanța, o frântură de istorie care ar trebui să existe în manualele școlare. O decizie cinstită care a schimbat definitoriu fața orașului în care trăim. Din păcate, peste alți 90 de ani, jurnaliștii anului 2110 nu vor avea ocazie să scrie că în anii 2000 Constanța a fost condusă de un primar cinstit, care a pus bazele unui oraș cum nu e altul, ci dimpotrivă.

Sursă foto: Ziua de Constanța

 




About Author

Lasa un raspuns

− 1 = 1