Despre fostul prefect Gheorghe Martin s-au spus multe. Lumea a vorbit despre el ca despre un baron și a aruncat acuzații de corupție asupra lui și a familiei lui, în general toate discuțiile pornind de la faptul că a clădit de la zero mai multe afaceri, printre care și compania Polaris.
Puțini l-au cunoscut însă pe Gheorghe Martin ca om, iar eu am avut plăcerea să fi unul dintre acești oameni.
În 2002, atunci când patronatul ziarului la care lucram a decis că trebuie să preiau departamentul politic, prima conferință de presă la care am participat avea loc la Prefectura Constanța.
Erau vremuri în care internetul era aproape inexistent. Lucrurile se întâmplau pe viu, ca jurnalist trebuia să fii acolo. Și nu doar ca jurnalist.
Gheorghe Martin, prefectul județului în acel moment, având aceleași opțiuni limitate de comunicare cu subordonații lui, șefii instituțiilor deconcentrate, prefera să-i cheme la raport în ședințe care aveau loc aproape zilnic. Uneori chiar noaptea, atunci când prefectul făcea exerciții de nivel aproape militar cu directorii săi.
Și să te ferească sfântul să nu-ți faci treaba. Gheorghe Martin era un tiran.
Să ne amintim însă cum era județul Constanța în acel moment.
De la Mangalia până la Cernavodă, sute de băieți deștepți găureau conductele pentru a fura combustibil. Trenurile care cărau produse petroliere (și nu numai) erau aproape de fiecare dată victime sigure pentru hoții constănțeni.
Mafia unor băieți de etnie făcea legea în oraș, iar bătăile între clanurile rivale de interlopi erau la ordinea zilei. Erau acele momente când ți-era teamă să treci dintr-un cartier în altul, neștiind de la cine urmează să o încasezi. Mazăre însuși a dormit câteva săptămâni pe yacht, păzit de bodyguarzi, pentru că-i deranjase pe stăpânii locului.
Acele momente când a merge noaptea pe stradă în Constanța era aproape imposibil, dacă țineai la integritatea ta fizică.
Am fost acolo și am văzut cum Gheorghe Martin a scos județul din coma în care intrase. Desigur, meritul nu e doar al lui. Claudiu Palaz era la acea vreme un secretar general al Prefecturii fabulos. Probabil că mulți nu știți ce înseamnă asta, pentru că funcția nu mai există. Din postura respectivă, Palaz coordona împreună cu secretarii primăriilor din județ cam tot ce se întâmpla în Constanța.
Una dintre primele măsuri pe care le-a luat Gheorghe Martin a fost să-i numească pe jurnaliștii cu care colabora direct, drept consilierii săi personali. Era un titlu onorific, în sensul că nu erai remunerat pentru asta, dar legitimația pe care o primeai îți dădea dreptul să intri la orice instituție și să pui întrebări, într-o perioadă în care nu se punea mare preț pe transparență. Martin a înțeles nevoia de transparență și a dat presei acelor ani putere.
A schimbat apoi fiecare șef de instituție care nu-și făcea treaba. A adus un șef de Poliție de la Brăila, neatins de clanurile mafiote locale, l-a adus pe Emil Moraru și l-a pus în fruntea DIAS și astfel, încet, lucrurile în oraș s-au mai liniștit iar furturile din conducte și trenuri au încetat.
Județul Constanța a devenit un loc mai liniștit, după intervenția prefectului Gheorghe Martin.
Am refuzat, la acel moment, legitimația care mă făcea consilierul său onorific. Mi s-a părut că intră în conflict cu rolul meu de jurnalist. Am ales totuși să fiu singurul jurnalist care mergea la audiențele pe care le ținea cu cetățenii din județ. Audiențe pe care prefera să le țină seara, târziu, după program, uneori până dincolo de miezul nopții.
Ca să te înscrii la aceste audiențe, Gheorghe Martin stabilise un singur criteriu. Trebuia să vii să te treci pe lista, dar puteai face asta doar într-o singură zi a săptămânii, la ora 3 dimineața.
Așa a decis prefectul, considerând că doar un om care are o problemă gravă va veni în creierii nopți pentru a se înscrie pe lista audiențelor.
În principiu, a avut dreptate. În sala în care se afla prefectul Gheorghe Martin, asistat de toți directorii din Prefectură, intrau oameni care aveau probleme grave. De cele mai multe ori, se loviseră de indolența autorităților. Gheorghe Martin avea un telefon fix lângă el și suna la directorul responsabil pentru problema omului din fața sa, amenințând cu demiterea, daca omul nu e ascultat și ajutat. Speriați de ”nebunul” de la Prefectură, directorii primeau cetățenii și făceau tot posibilul să rezolve dandanaua.
Astăzi, dacă Prefectul ar face așa ceva, procurorii l-ar acuza de trafic de influență.
Într-una dintre nopți, în sala în care ne aflam, a intrat un fost doctor chirurg, faimos la vremea lui, care odată ieșit la pensie, dezvoltase o ambiție ușor trăznită. Dorea neapărat să planteze Kiwi în Dobrogea, doar că toți îl considerau nebun și-l evacuau rapid.
Gheorghe Martin l-a ascultat amuzat și la finalul discuției i-a dat voie fostului medic să-și încerce experimentele pe un teren pe care familia prefectului îl deținea la Nisipari.
”Lăsați-l să încerce. După o viață în care a salvat vieți, merită să-i acordăm nebunia asta”, ne-a spus Gheorghe Martin râzând.
Așa îmi place să mi-l aduc aminte pe Gheorghe Martin, ca pe un dictator care te certa glumind. Dumnezeu să-l odihnească în pace, condoleanțe familiei!
