Susţinerea acordată de Radu Beligan prezidenţiabilului Victor Ponta continuă să suscite puncte de vedere pe Internet. „Îl susţin pe Victor Ponta, pentru că ţara asta are nevoie de un Preşedinte tânăr şi energic! Cred în tineri, doamnelor şi domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preţ. Trebuie să ne folosim de acest capital, de la nivelul cel mai de jos şi până la vârf! Dixi et salvavi animam meam.” – a spus Beligan, la lansarea candidaturii lui Victor Ponta la preşedinţie, citat de presa naţională. Mesajul de susţinere al lui Beligan a împărţit deja opinia publică în două tabere: cei care au criticat gestul, în frunte cu Andrei Pleşu, şi cei care pretind că nimeni nu are dreptul să se atingă de acest simbol naţional care este emeritul actor. O întrebare retorică se insinuează la rădăcina tuturor criticilor: cum poate un om de cultură atât de valoros precum Beligan să fie prietenul plagiatorului Ponta? În orizontul acestei posibilităţi au fost arătate/amintite articolele elogioase ale actorului la adresa lui Nicolae Ceauşescu. Iar logica e simplă: dacă a putut să-i aducă osanale dictatorului, de ce s-ar înfrâna să-l sprijine şi să-l laude pe nevinovatul plagiator?
Prin anii 50, celebrul actor a acceptat cunoştinţa unui personaj mult mai sinistru, deşi mult mai puţin cunoscut, decât dictatorul Ceauşescu. Se numea Tudor Sepeanu, era fiul avocatului Bernard Iosefsohn şi absolvise, potrivit tradiţiei de familie, facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti. După 23 august 1944, Sepeanu se înrolase în Fromaţiunile de Luptă Patriotice conduse de spionul sovietic Emil Bodnăraş, iar după dezarmarea acestei grupări paramilitare fusese inclus în Grupele Speciale ale PCR-ului, fiind trimis la Sibiu să-l spioneze pe bătrânul democrat Iuliu Maniu, care îşi trata, într-un sanatoriu, problemele de sănătate. După 6 martie 1946 (data instaurării primului guvern condus de dr. Petru Groza), a fost cooptat în Corpul Detectivilor din Poliţia Capitalei alături de personaje precum Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru, Ştefan Mladin sau Marin Jianu. La 8 noiembrie 1947, participase, ca instigator, la baia de sânge din Piaţa Palatului Regal, regizată de comunişti cu ocazia ultimului miting al democraţilor dinaintea instaurării, pentru ani grei, a dictaturii. În 1948 a devenit primul director al Securităţii Capitalei, sub bagheta sa fiind ridicaţi din casele lor, de pe stradă, din biblioteci şi cinematografe mii de oameni bănuiţi că ar fi duşmanii regimului. Aşa cum singur avea să recunoască, Sepeanu îi bătea cu mâna sa pe „bandiţi”, până le sărea sângele pe pereţi. Era atât de sinistru şi de temut, încât i se dusese faima de „măcelar”. În puţinele fotografii care i s-au păstrat, îi licărea în ochi un sâmbure de nebunie.
După 1950, Sepeanu a fost trimis la Direcţia Generală a Penitenciarelor să organizeze aşa-numita Direcţie de Inspecţie şi Control, un soi de securitate a închisorilor care racola turnători din rândul deţinuţilor politici şi coordona o reţea de deţinuţi-torţionari folosiţi în diabolicul experiment al reeducării prin atrocităţi. „Bandiţii” erau obligaţi, în cadrul reeducării, să-şi îngurgiteze propriile excremenete, li se urina în gură, li se smulgeau unghiile şi părul, erau bătuţi în mod sălbatic, până la leşin. Când „needucaţii” mureau – şi mureau pe capete – Sepeanu recurgea la citatul său favorit din Biblie: „morţii cu morţii, viii cu viii!”. „Le vom da un cutremur de nouă grade” – aşa îşi califica Sepeanu linia de acţiune. Experimentul reeducării, testat la Piteşti, a fost mai apoi exportat în lagărele de muncă forţată de la Canalul Morţii (în principal la Columbia – Cernavodă şi Valea Neagră – Peninsula), Sepeanu personal coordonând instaurarea şefilor Birourilor de Inspecţie şi Control la misiune. După 1952, când ministru de interne a ajuns CFR-istul Pavel Ştefan, torţionarii de la Canal şi din închisorile clasice au fost traşi pe linie moartă. Sepeanu a fost arestat şi supus unor interogatorii de către foştii săi colegi. Într-un astfel de interogatatoriu, la care a fost supus pe 13 martie 1954, la Securitatea Ploieşti, sângerosul călău mărturisea faptul că a întreţinut legături de amiciţie cu mai multe personalităţi din lumea cultural-artistică a capitalei.
„Pe numiţii Ninetta Gusty şi Radu Beligan i-am cunoscut (…) în vara anului 1950 la Mangalia. Fiind oameni foarte sociabili, am râs şi am glumit în societatea celor mai sus arătaţi. Nu am discutat decât (…) artă şi literatură şi mai ales teatru. Nu i-am mai văzut din iarna anului 1951-1952 – când am fost invitaţi împreună în casa lui Sică Alexandrescu. (…) Pe Sică Alexandrescu l-am cunoscut tot la Mangalia în 1950, prin Petre Iosif şi N. Atanasiu. El este regizor emerit al RPR şi decorat cu Ordinul Muncii cl. I. Are o casă în care locuieşte. Nu face politică. Am fost invitat la el acasă cu soţia mea în iarna anului 1951-2, când au mai fost şi N. Atanasiu cu soţia, Petre Iosif cu soţia şi Radu Beligan. Nu am discutat cu el decât lucruri în legătură cu meseria sa şi cu viaţa teatrală. Nu l-am mai văzut din iarna anului 1952, când am fost la teatrul IL Caragiale şi l-am întâlnit acolo. Acestea sunt împrejurările în care i-am cunoscut pe artiştii mai sus numiţi.”. (ANIC, fond CC al PCR, secţia Administrativ-Politică, dosar 33/1953, ff. 104 şi verso)
După cum se poate observa, raporturile sociale ale lui Sepeanu cu artiştii au durat în intervalul 1950-1952, exact acelaşi în care sinistrul călău umplea de oroare şi de cadavre puşcăriile patriei.
