Cum a confirmat Tribunalul Constanţa dreptul lui Teodosie de a dobândi clădirile altora, prin stropirea cu apă sfinţită

Teodosie a mai câştigat o luptă din războiul pe care l-a deschis Asociaţiei Aşezămintelor Sfântului Mare Mucenic Mina, cu scopul de a pune mâna pe patrimoniul acesteia, în speţă pe biserica în stil maramureşean şi pe centrul social, ambele construite în Parcul Tăbăcărie. Cazul este, deja, de mare notorietate, întrucât presa, în general, şi mai ales Constanta.Ro, în particular, au mediatizat intens toate etapele scandalului: suspendarea preoţilor de la Sfântul Mina; preluarea bisericii de către Arhiepiscopie cu ajutorul jandarmilor care acţionau în baza unei ordonanţe dispuse de un procuror de la Parchetul Judecătoriei Constanţa; punerea preotului Nicolae Picu sub acuzaţie în faţa consistoriului eparhial (instanţa de judecată canonică din subordinea lui Teodosie) şi caterisirea acestuia din preoţie; intabularea dreptului de proprietate al Arhiepiscopiei asupra bisericii şi centrului social, chipurile în baza unei legi care ar consacra dreptul BOR de a dobândi bunurile altora, prin stropirea cu apă sfinţită; desfiinţarea acestei halucinante înscrieri în cartea funciară, în cadrul procesului deschis de Asociaţie în contradictoriu cu Arhiepiscopia.

Noul asalt

Deloc intimidat de eşecul răsunător din campania de intabulare prin stropire cu apă sfinţită, Teodosie s-a repliat, pregătind un nou atac poziţional, cu aceleaşi lănci şi buzdugane, cu aceleaşi flamuri şi blazoane. A mai schimbat călăreţii, în sensul că, pentru a evita autoritatea de lucru judecat (adică excepţia care închide din start procesele în care se cere un drept faţă de care justiţia s-a mai pronunţat în alte ocazii), a trimis la înaintare Parohia Sfântul Mare Mucenic Mina. Această persoană juridică din subordinea Arhiepiscopiei, având sediul procesual chiar la Arhiepiscopie, a deschis un proces în constatarea pretinsului său drept de proprietar al bunurilor imobiliare construite de Asociaţie (Dosarul 5476/118/2014, al Tribunalului Constanţa, soluţionat pe fond, prin Sentinţa Civilă nr. 355/18.02.2015). Şi-au zis avocaţii tocmiţi de Teodosie… au zis ce pretinde chiar Teodosie de ani de zile: că biserica maramureşeană a intrat de drept în patrimoniul Parohiei din clipa în care ierarhul a sfinţit-o. La fel ar fi intrat şi centrul social, chiar dacă lui Teodosie nu i-a mai ajuns aghiazma ca să se înstăpânească prin… udare. Nu-i bai, au gândit aceştia, că centrul social e doar o anexă a bisericii. Iar anexele se anexează şi fără udare, că de-aia le zice anexe… chit că, în realitate, acolo era o clădire autonomă, edificată pe tei nivele de înălţime, în care se desfăşurau activităţi specifice asociaţiei nonguvernamentale din domeniul asistenţei sociale.

O acţiune… şi laie, şi bălaie

Apoi, la cererea iniţială de constatare a dreptului de proprietate, Parohia a depus şi o cerere de revendicare imobiliară. Constatarea şi revendicarea sunt acţiuni eminamente diferite, raportul lor fiind asemenea polilor magnetici: nu pot sta împreună, respingându-se reciproc. În acest sens, dacă parcurgeţi – cum am făcut şi noi – zecile de hotărâri judecătoreşti publicate pe internet, veţi vedea că multe acţiuni în constatare sunt respinse în baza aprecierii că reclamantul avea la îndemână doar acţiunea în realizare şi viceversa. Şi se întâmplă aşa, pentru că revedicarea este cale rezervată celor care NU au posesia bunului pretins (dar au titlul), iar constatarea este rezervată celor care, DA, au posesia bunului (dar nu au titlul). Popular spus: ori e laie, ori bălaie, neputând fi şi laie şi bălaie, în acelaşi timp.

În acest dosar, 5476/118/2014, dat spre competenta soluţionare a judecătoarei dr. Cristina Ghernaja, polii magnetici s-au demagnetizat, procesul continuând să meargă, până la pronunţare, şi ca acţiune în constatare, şi ca acţiune în revendicare, şi ca laie, şi ca bălaie.

Hotărârea care s-a născut din ea însăşi

În linii mari, instanţa a reţinut că biserica şi centrul social au fost construite pe terenuri concesionate Asociaţiei, în baza unor autorizaţii de construire emise pe numele Asociaţiei şi a unor procese-verbale de finalizare a construcţiei încheiate de autoritatea locală cu Asociaţia, fiind intabulate în cartea funciară, tot pe numele Asociaţiei. Însă a reţinut, într-o singură frază de două rânduri, şi că Biserica a fost sfinţită de Teodosie, în 2010 (biserica funcţiona din anul 1997 – n.n.). După aceste oficii, a trecut la analizarea „titlului” deţinut de Parohie. Dar nici Parohia, nici Arhiepiscopia nu deţineau vreun titlu scriptic asupra construcţiilor revendicate la Sfântul Mina. Cu toate acestea, instanţa a decis că Parohia din subordinea lui Teodosie are un titlu asupra clădirilor, acesta fiind chiar hotărârea judecătorească. Adică, am spune noi, chiar hotărârea în născare, ea însăşi, care într-un mod dialectic, propriu teoriilor sofiste ale lui Protagoras, îşi dădea măsura propriei măsuri, se năştea din ea însăşi şi se hrănea din ea însăşi, ca un şarpe care-şi înghite coada!

Sofismul mizerabil prin care Statutul BOR a fost citat ca lege

Totuşi, ca să ajungă la această constituire de titlu, instanţa a apreciat că Hotărârea de Guvern de recunoaştere a Statutului Bisericii Ortodoxe Române este una de tip normativ, cu putere de lege. În consecinţă, a tratat Statutul BOR ca pe o lege în sine, citând cu lux de amănunte, pe câteva pagini bune, tot felul de reglementări despre bunurile sacre şi cele comune, pe care nu le-a făcut Parlamentul sau Guvernul, ci Biserica de una singură. Păi dacă judecătoarea are dreptate, şi statutul BOR are reglementări cu caracter de lege, ar trebui să citim mai cu atenţie statutele adventiştilor, iehoviştilor, evangheliştilor, catolicilor şi adepţilor cultului mozaic, pentru că toate acestea, şi multe altele, au fost recunoscute prin hotărâri de guvern, toate având, deci, putere de lege după raţionamentul de mai sus. În realitate, dincolo de aspectul acesta mai mult teoretic, hotărârile de Guvern „se emit pentru organizarea executării legii”, însă în practica administrativă se întâmplă adesea ca ele să depăşească de fapt cadrul legal, să-l interpreteze strâmb sau să-i adauge, din burtă, tot felul de prevederi contrare intenţiei legiuitorului, aşa cum s-a tot reclamat de sute de ori în ultimii 25 de ani. În practica judiciară, atât de cunoscută judecătoarei, hotărârile de guvern pot fi atacate la instanţa de contencios-administrativ. Cu alte cuvinte, sunt supuse controlului de legalitate, aşadar sunt sub legi, iar nu egalele legilor, căci dacă ar fi fost aşa ar fi fost supuse controlului de constituţionalitate, ceea ce nu e cazul. Hotărârile de Guvern au putere de lege, la fel cum au şi hotărârile unui consiliu local comunal, ambele putând fi atacate la aceeaşi instanţă. Să te prevalezi de această formulare teoretică vagă, ca să te raportezi la statutul unui cult religios ca la o lege… deja e prea mult.

O ţesătură de aparenţe

Mai departe, onorata instanţă a trecut la analizarea titlului de proprietate al Asociaţiei. Înşiruind câteva argumente extrem de deficitare (într-o ţesătură de aparenţe), pe care ni se face lehamite să le mai prezentăm, instanţa de fond a decis că autorizaţiile de construcţie şi procesele verbale de finalizare a construcţiilor, nu reprezintă titlu de proprietate. Ca să înţelegeţi situaţia, ar trebui să vă puneţi în pielea celui care construieşte o casă; autorizaţia lui şi recepţia finală nu-i atestă dreptul de proprietate, pentru că nu sunt titluri. Aşa e, dreptul i-l atestă un act ulterior, dat în baza acestora, în speţă intabularea dreptului de proprietate în Cartea Funciară. Aşa spune şi articolul 557 din Codul Civil: „bunurile imobile se dobândesc prin înscrierea în cartea funciară”. Dar bunurile Asociaţiei erau înscrise, deci era proprietară. Numai că, în acest caz, judecătoarea s-a referit la art. 56 din Legea 71/2011 ptr punerea în aplicare a codului civil, care „statuează că efectul constitutiv al înscrierii în Cartea Funciară (adică art. 557, la care ne-am referit mai sus – n.n.) va fi aplicat numai după finalizarea lucrărilor de cadastru, pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţii funciare pt imobilele respective”. Pe judecătoare n-a interesat-o să afle situaţia de fapt, anume dacă s-au finalizat lucrările cadastrale şi dacă s-au deschis cărţile funciare (care erau deschise, cum bine ştia). Însă a observat că în lege nu s-a stabilit o dată pentru finalizarea lucrărilor cadastrale la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, iar de aici a dedus că norma nu este de aplicare imediată şi că se amână… până la calendele greceşti. Total eronat, se amâna până la îndeplinirea condiţiei, astfel încât instanţa trebuia să verifice dacă s-a îndeplinit respectiva condiţie, dacă s-au finalizat lucrările cadastrale şi dacă s-au deschis cărţile funciare. În privinţa cărţilor, nici nu era greu să verifice, având în vedere că acestea se aflau, în copie, depuse la dosar, fiind cât se poate de deschise.

Cum a apreciat instanţa că Parohia are şi n-are posesia bisericii

După toate constatările de mai sus, instanţa a trecut la judecarea acţiunii în revendicare imobiliară formulată de Parohia din subordinea lui Teodosie. Or, după ce a admis constatarea – care era rezervată unuia care are posesia bunului – instanţa a dat-o la întors, afirmând contrar convingerii sale anterioare şi contrar tutor evidenţelor că Parohia nu are posesia clădirilor revendicate. Nici de data aceasta, judecătoarea nu s-a raportat la situaţia de fapt, ci la cea scriptologică, în speţă la ordonanţa procurorului care a făcut ca, din 2013, biserica maramureşeană de la Tăbăcărie să intre în posesia Arhiepiscopiei, prin Parohia Sfântul Mina. „Permiterea pătrunderii preoţilor în vederea ţinerii slujbelor bisericeşti, pentru că aceasta este până la urmă esenţa a ceea ce s-a dispus (prin ordonanţa procurorului –n.n.), nu echivalează cu punerea în posesie, ci cu o detenţie limitată la anumite activităţi, respectiv obţinerea unei permisiuni de a folosi biserica”, a apreciat instanţa. Însă în realitatea faptică, biserica este în posesia preoţilor lui Teodosie, care o încuie şi o descuie, ei şi numai ei. Desigur, înaltele feţe bisericeşti nu beau în altar şi nu se scobesc în nas, având folosinţa limitată la oficierea slujbelor. Dar pe judecătoare n-a interesat-o situaţia de fapt, ci scriptologia din care a dedus, ca şi înainte, un gri etern, pe care-l vede alb dintr-o parte şi negru din cealaltă.

Ca-n Evul Mediu

La final, după toate argumentele măreţe, Tribunalul a constatat că „reclamanta a făcut dovada unui titlu de proprietate – prezenta hotărâre ţinând loc de titlu de proprietate, în timp ce pârâta nu are un titlu de proprietate”. Nici nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Aşadar, Teodosie care a dat cu apă sfinţită are un titlu, iar Asociaţia care a construit din fondurile ei cele două clădiri, cu autorizaţii, recepţii şi intabulări de carte funciară, n-are niciun titlu? Dar în ce ţară trăim?