Constanta.RO

Eroii din Costinești. 29 de copii trăiesc datorită curajului lor deși tu n-ai auzit niciodată despre asta

2

Ca să înțelegeți, pe de o parte, dramatismul situației pe care urmează să v-o povestim iar pe de altă parte, eroismul de care au dat dovadă protagoniștii poveștii, e nevoie să faceți un exercițiu simplu. Închideți ochii și imaginați-vă știrea care apare dintr-odată pe toate televizoarele din țară: la Costinești, 29 de copii au murit înecați în urma inundațiilor ce au lovit comuna într-o zi nefastă de septembrie.  Reporterii sunt parașutați rapid în comună, știrile abundă în detalii iar România are parte de cea mai mare tragedie pe care poporul ăsta a văzut-o vreodată, de la cutremurul din 77 încoace.

Zile întregi televiziunile ar fi rostogolit imagini cu înmormântările a 29 de copii. Lacrimile părinților ar fi fost stoarse până la ultima iar concluzia generală ar fi fost una singură: o generație întreagă a pierit la Costinești sub furia apelor.

Din fericire, povestea noastră e una cu final fericit. Iar asta dintr-un motiv simplu: cinci oameni au avut prezența de spirit să intervină și să salveze o generație de copii, care astăzi au uitat probabil de mult ce aproape au fost de un sfârșit tragic. Pe ei îi putem scuza, câți dintre noi ne mai aducem aminte de momentele din grădiniță? Pe părinții lor, pe autoritățile locale, nu. Pentru că eroii trebuie cinstiți și onorați, iar asta nu s-a întâmplat la Costinești.

O zi ploioasă de 22 septembrie …

Era septembrie, 2005. În grădinița din Schitu, comuna Costinești, trei educatoare se ocupau de 29 de copii. În mod normal ar fi fost mai mulți, dar ploaia torențială i-a determinat pe unii părinți să-și țină copiii acasă. Alina Ser, una dintre educatoarele despre care menționam, ne-a povestit cum a început totul.

”Ploua, dar nu ne așteptam la ce a urmat. Am ieșit în curtea grădiniței și am văzut cum venea apa foarte agitată, cărând lemne de toate mărimile după ea. Am deschis porțile grădiniței, ca să iasă apa și atunci am observat viitura.  Apă de peste șapte metri înălțime, cu porci, cai, lemne și mobilă. Ne-am luptat efectiv să intrăm înapoi în clădire și am închis ușile. Din nefericire, apa a început să refuleze din toalete iar furia apelor ne-a depășit și ușile s-au rupt. Am urcat copiii, rând pe rând, pe mobila dintr-o clasă unde mobila era prinsă în holșuruburi. Am sunat la autorități și apoi mi-am sunat soțul și l-am rugat să vină să ne ajute că murim cu toții. Îmi aduc aminte că am vrut să sparg un geam dar nu am reușit. În câteva minute, la grădiniță au ajuns soțul meu Villy și Ion Mitan. Au venit pe un ski jet și au intrat în clădire legați cu o sfoară. Am scos împreună cu ei o parte din copii, foarte greu, pentru că în două locuri era nevoie să-i băgăm pe sub apă, ca să-i scoatem din clădire. Pentru că apa a crescut din ce în ce mai mult, am urcat copiii în pod, printr-un chepeng iar Villy și Ion au spart acoperișul și au încercat să scoată o altă parte din copii, prin acea gaură creată. Din păcate, podul s-a surpat și m-am trezit agățată de un perete cu copiii care se agățaseră de mine. Am fost un suport viu pentru ei. Am stat apoi câteva ore într-o parte a podului, până când apa a mai scăzut. Au mai venit între timp și alți doi prieteni, Marian Băduică și Lucian Perfil și ne-au ajutat să salvăm copiii”, a rememorat alături de noi, Alina, acea groaznică zi de septembrie. Momente teribile, pe care nimeni nu și-ar dori să le trăiască.

Un elefant se legăna …

Cea mai vie amintire a Alinei, atunci când rememorează momentele, este legată de încrederea necondiționată pe care copiii au avut-o în ea. ”Ne-am înțeles din priviri, le vedeam sclipirea aia în ochi, încrederea că îi voi scăpa cu bine. Unii dintre ei au înghițit apă, le-am făcut respirație gură la gură. Am încercat să vorbesc tot timpul cu ei, pentru a nu-i lăsa să intre în panică. A fost un moment în care am cântat cu toții, stând în acel pod surpat: ”Un elefant se legăna, pe o pânză de paianjen…”. Unii dintre ei înghițiseră prea multă apă, îi veneam cum devin vineți. Aveam în grupă două fete, gemene și una dintre ele plutea. Am crezut că am pierdut-o și nu aveam în cap decât imaginea mamei sale, căreia va trebui să-i explic că n-am putut să-i salvez copilul. Am tras-o lângă mine și am ajutat-o să-și revină. Aș fi murit odată cu ea, dacă se întâmpla ceva”, ne spune Alina, având lacrimi în ochi.

Autoritățile au uitat complet acea zi

Cam așa au stat, pe scurt, lucrurile, în acea zi de 22 septembrie 2005. Nici atunci, nici mai târziu, autoritățile locale nu și-au premiat eroii, deși au la îndemână pârghiile necesare. Dacă ai vedea lista de cetățeni de onoare ai comunei, te-ai lua cu mâinile de cap. Cu toate astea, niciunul dintre cei implicați nu se consideră erou. ”Eram educatoarea lor, era normal să fac tot ce e posibil pentru a-i salva. Poate că soțul meu a venit pentru mine, dar ceilalți au venit complet dezinteresați și și-au riscat viața. Ei sunt eroi, nu eu”, ne spune doamna Alina Ser.

Au trecut 11 ani de la un septembrie care putea fi ”roșu” ca să parafrazăm un film celebru. Pentru că o mână de oameni și-au riscat viața și au salvat 29 de copii, totul s-a uitat iar întâmplarea a rămas una banală, pe care câte un gazetar și-o mai aduce aminte, din când în când. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă lucrurile ar fi stat altfel?

 




About Author

2 comentarii

  1. Exact în urmă cu 3 săptămâni,o doamnă din localitate,ne povestea despre acest lucru…cum a venit viitura și le-a distrus curțile …dar mai ales despre copiii din grădiniță

  2. Draga Alina, sunt educatoare din Mangalia si nu am aflat nimic despre aceasta drama si despre eroismul tau, normal, trebuia publicata fapta Ta pt toata tara, sunt impresionata si multumesc pt puterea Ta emotionala, ai dovedit ce oameni extraordinari sunt educatoarele, sa fii sanatoasa si fericita cu familia Ta, cu respect, adriana andreescu.

Lasa un raspuns