Judecătoarea dr. Cristina Ghernaja care a consfinţit dreptul lui Teodosie de a se împroprietări prin stropierea cu apă sfinţită peste clădirile construite de alţii (vezi aici) a mai făcut o demonstraţie de forţă. Aceasta a fost învestită, de curând, alături de alte două colege, să se pronunţe într-un dosar (1679/118/2015) de revizuire a unei decizii civile din 2009, dată într-o retrocedare controversată. Cum acelaşi complet se mai pronunţase şi în 2013 pe o cerere similară de revizuire (dosarul 7624/118/2013), partea reclamantă le-a pus judecătoarelor în vedere să se abţină, întrucât sunt în incompatibilitate. Dar acestea au refuzat, în baza unei motivaţii capitale: nu înţelegem să ne abţinem! Pe masa lor nu se găsea nici dosarul soluţionat prin Decizia Civilă a cărei revizuire făcea obiectul judecăţii. Or, acest lucru era obligatoriu, întrucât înscrisurile noi trebuiau confruntate cu cele vechi… că doar nu puteau fi evocate din memorie. În aceste condiţii, reclamanta a recuzat completul de judecată. Însă pe magistrate nu le-a impresionat gestul, aşa că nu s-au dezînvestit, după Codul de Procedură (cel vechi, incident în cauză), ci şi-au continuat misiunea, primind înscrisuri de la pârâţi, administrând deci probe şi fixând la urmă un nou termen de înfăţişare. Codul după care judecau nu are niciun echivoc: „în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură”. Dar ele au făcut!
Să înţelegem că judecătoarele erau atât de sigure că cererea de recuzarea va fi respinsă, încât anticipând soluţia au dat şi termen în continuare? De unde puteau să ştie ce urma să decidă „completul neutru” ce avea să fie chemat să verifice incompatibilitatea sesizată? În mod riguros, nu aveau de unde să ştie. Dar premoniţia lor a funcţionat perfect. Ca dovadă, la două zile distanţă, cererea de recuzare a ajuns pe masa unui alt complet de judecată, care a respins-o ca nefondată. O întâmplare oarbă a făcut ca acel „complet neutru” care a respins recuzarea să fie tocmai cel care a pronunţat Sentinţa Civilă din 2009, pe care reclamanta o consideră strâmbă, cerând acum revizuirea ei. Nu se cuvine să detaliem situaţia dosarului aflat în stare de judecată – motiv pentru care nici n-am făcut-o – însă credem că este legitim să le prezentăm cititorilor noştri modul de zeflemea în care a fost luată această instituţie a recuzării.
Răsfoind pe internet după referinţe, am descoperit că soţul judecătoarei Ghernaja, care lucrează în Ministerul de Interne, a dat în judecată o instituţie a statului român, cerând să-i fie înmatriculat un autoturism fără plata taxei de poluare. Şi a câştigat. Îl rugăm pe această cale să ne spună şi nouă argumentele, paşii urmaţi, procedura, că poate luminăm milioanele de proşti din ţara asta care plătesc taxa de poluare, cum să facă să scape şi ei de prevederea asta strâmbă. Căci dacă soţul unei judecătoare a putut, n-ar trebui să poată oricine?