Jurnalista Alexandra Furnea, specializată în articole dedicate muzicii Rock, s-a aflat în seara tragediei din clubul Colectiv, printre cei ce asistau la concertul trupei Goodbye to Gravity. Prinsă între oamenii disperați să se salveze, Alexandra a suferit răni grave, fiind la un pas de moarte. Iată ce povestește despre cele întâmplate, pe pagina de Facebook.
”Deseori, închid ochii și mă întorc în timp la ziua în care Alex Pascu a venit la sediul Maximum Rock Magazin pentru a discuta cu noi despre noul disc și despre concert.
În timp ce povestea, i se citea entuziasmul pe chip și, în acele momente, redevenea copil, iar dragostea sa pentru rock lumina, parcă, toată încăperea. Alex era încărcat cu energie pozitivă și speranță. Formația lui lucrase zi și noapte la disc și investise foarte mult, pentru a dărui publicului român un material cu adevărat excepțional.
Trăirea lui era atât de autentică, încât nu aveai cum să nu te molipsești.
— Este un album al naibii de fain. Una dintre cele mai bune lansări metal ale ultimilor ani, serios! i-am spus, cu sinceritate.
— Crezi? Vai, sper! Am muncit enorm, am pus suflet. Mă bucur foarte tare că vă place! a răspuns el, peste măsura de modest, temător cu privire la reacția oamenilor.
Faptul că ascultătorii găseau munca lui frumoasă, semnificativă, îl umplea de o bucurie uriașă, care se vedea în ochii lui calzi, de om bun.
Alex a băut un suc în redacție, după care a luat-o spre casă. Se făcuse târziu. In câteva zile, urma să aibă loc concertul de lansare și încă mai era multă treabă de făcut.
Așa mi-l amintesc eu pe Pascu. Un tip inteligent, sensibil, cu simțul umorului, foarte bine-crescut și modest.
În seara show-ului, pe scenă, era un star rock în adevăratul sens al cuvântului. Publicul era fascinat de el și de colegii lui de trupă. Sufletele noastre – ale fanilor, ale prietenilor, ale iubitorilor de rock – vibrau pe frecventa muzicii si se uneau cu cele ale artistilor. Nicio clipa nu am crezut ca noaptea se va transforma in altceva. Totul era atat de frumos…
Îmi amintesc că am zâmbit, în sinea mea, la văzul repeziciunii cu care primii oameni au părăsit clubul. Consideram că s-au pripit. De unde mă aflam, vedeam doar focul dintr-un colț al tavanului clubului, și nu mi se părea că nu poate fi stins.
„Vor aduce extinctoare“, îmi spuneam. „De ce se grăbesc așa să plece?“
Câteva secunde mai târziu, flacăra a înghitit tot tavanul, cu o viteza ireala. M-a cuprins o teamă năucitoare, bizară, și am luat-o spre ieșire, nu înainte să avertizez o prietenă că era cazul să ne mișcăm și noi.
— Unde să mergem? O să cadă peste noi tavanul! a țipat ea, cu un glas strident, pe care nu i-l cunoșteam.
— Nu avem altă soluție! am răspuns, probabil cu aceeași voce ciudată, încărcată de teamă.
Însă oamenii speriați ne-au separat și nu am mai știut una de cealaltă. Am mers până în dreptul căii de ieșire, unde m-am blocat, la doar câțiva pași de container. Flacăra de pe tavan se uniformizase și cobora spre noi. Cădeau stropi încinși care îmi ardeau creștetul capului, pe care mi-l protejam stângace cu mâna dreaptă. Căldura ce emana dinspre tavan era teribilă și atunci am înțeles cu adevărat semnificația cuvântului „infernal“.
Privesc în urmă la momentele de cumpănă din viața mea și parcă niciodată nu m-am temut în mod real. În acea noapte am cunoscut FRICA. Am simțit de-a lungul timpului multe emoții înrudite cu ea, dar nici una nu s-a apropiat de ce era în sufletul meu in noaptea aceea, prinsă între oameni, înaintând cu toții, încet, mult prea încet, spre o salvare incertă.
Se țipa necontenit, sfâșietor. Un băiat urla că moare, disperat să se elibereze, strigând după ajutor. Nimeni nu îi putea oferi nimic. Muți sau cu voci sonore, așteptam toți același ajutor, cu trupurile pradă unei călduri vertiginoase, care ne sufoca. Toți voiam sa ne trezim dintr-un coșmar comun, în siguranță, într-un pat cald, scăldați în sudoarea fricii, dar departe de aerul fierbinte, pătrunzător, ucigaș, care ne curma cu fiecare răsuflare.
— Doamne, nu poate fi adevărat. Nu e adevărat. Nu se întâmplă asta, repeta, ca pe o mantra întoarsă, un alt băiat pe care l-am zărit doar cu coada ochiului. Tremura, dar cred că toți făceam asta.
În urma noastra, a celor ajunși cu greu în partea din spate a containerului, încă foarte departe de ieșire, se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau. Flăcările își terminaseră descinderea cumplită și ajunseseră jos, între oameni. Devorau și ucideau, pe ritmul macabru al țipetelor. Deja nimeni nu mai cerea ajutor…cuvintele nu mai însemnau nimic. Se topeau intr-un infern crud, nedrept, care nu putea fi saturat.
Din spate, s-a năpustit ceva pustiitor, o flacără enormă, monstruoasă, care ne-a ars din creștet până în tălpi. Durerea aceea nu are nume, și nici termen de comparație. Nu i-a scăpat nimic și nu a dispărut până când nu a mutilat tot ce a găsit în cale.
Îmi simțeam mâinile încovoindu-se sub asprimea focului, spatele îmi devenise o unealtă de tortură iar ochelarii, din plastic gros, mi s-au topit în palme, stropindu-mi gâtul și pieptul cu un lichid vâscos, usturător. De durere, ne lasam cu totii jos ca niste marionete stricate, prabusindu-ne cu rani proaspete, deschise, in praf si funingine.
Moarte. Era cuvântul care îmi poseda creierul și, în acel moment, m-am gândit la mama, care este văduvă. La suferința ei și a surorii mele mai mari, la cei doi nepoței… Dar din ochi nu-mi puteau curge lacrimi, și oricum, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar mai fi stins nimic. Voiam să se termine mai repede. Îmi doream ca durerea să înceteze. Nu mai auzeam nici țipete, nici rugăciuni. Focul înghițise totul.
Apoi, întuneric. S-a lăsat peste noi ca o cortină macabră. Am crezut că am orbit, apoi m-am gândit: dacă asta simt cei ce nu mai sunt? Dacă orice ar fi dincolo începe cu bezna? A durat câteva secunde, care au părut infinite. După aceea, de nicăieri, a apărut din nou lumina.
Căzusem, și nu mă puteam ridica oricât aș fi încercat. Parcă aveam picioarele din cârpă. Mă sprijineam în mâna stângă, dar am ridicat-o, pentru că mă durea cumplit. Am întins dreapta spre o fată năucita, care se clătina, dar era în picioare.
— Te rog, te rog, ajută-mă să mă ridic, i-am spus, cu vocea gâtuită. Te rog, te rog mult.
Ca și mine, avea mâinile arse. De la umăr, până la antebraț, pielea tânăra i se desprinsese de trup și arăta ca o aripă deznădăjduită, prea subțire pentru a permite zborul, căzută de pe omoplații unui înger. Chiar și așa, mi-a întins mâna stângă și când am dat s-o apuc, am văzut că și dreapta mea arăta la fel. Ni s-au lipit rănile și ne-am dat drumul. Durea prea tare.
— Iartă-mă… Iartă-mă… a șoptit fata. Nu te pot ridica… Nu pot. Mă doare.
— Nu e bai, mulțumesc oricum, i-am răspuns.
După mai multe încercări, m-am ridicat și mi-am continuat, alături de ceilalți, drumul spre ieșire. Răniți deja, oamenii erau disperați să scape. Începuseră să se urce unii peste alții, inconștienți de gestul lor ucigaș, captivi într-o transă a neputinței. Fumul ne învăluia pe toți într-un giulgiu sufocant, care făcea ca fiecare gură de aer să fie un chin.
Am căzut unii peste alții, la câțiva centimetri de salvare. Doi băieți se suiseră cu coatele peste mine și greutatea trupurilor lor mă asfixia.
— Vă rog! Mor! Vă rog! Ridicați-vă! le spuneam, tot mai încet, cu glasul tot mai stins, aproape fără răsuflare. Nu mai intra nici un strop de aer. Durerea de spate se întețise sub presiunea corpurilor celor doi, eram strivită. Încă puțin și mi-aș fi pierdut cunoștința.
Mihai m-a recunoscut printre chipurile schimonosite de teamă și de foc și m-a prins cumva de mâinile rănite. M-a tras cu forța afară și am simțit cum genunchii mei au zgâriat asfaltul. Aer. Respiram cu dificultate, iar mirosul înțepător de fum mi se imprimase în plămâni.
Am rostit, amețită, numele primei mele iubiri din adolescență și am auzit vocea lui Mihai.
— Poți să mergi?
— Nu, i-am răspuns, dar mă trădau pașii ciudați, împleticiți. Nu mințeam. Chiar nu știam că pășesc.
Mihai m-a așezat pe o bordură și, pentru o clipă, m-am întins pe jos. Contactul dintre rănile mele și asfaltul tare m-a făcut să țip de durere. M-am ridicat și, cu ultimele puteri, am sunat-o pe mama.
— Mama, vino urgent la București. Mama, sunt foarte arsă, vino, te rog, la București, șopteam în telefon, cu vocea frântă, printre lacrimi.
Mama plângea și ea, mă tot întreba ce s-a întâmplat. Sărmana mea mamă…
Ce s-a petrecut mai apoi văd ca prin ceață. Am ieșit, ca o somnambulă, doar pe jumătate trează, în gang și am alergat după o ambulanță. Așa cred. Poate mă târam ca un melc. Dar acei câțiva pași mi s-au părut un adevărat maraton. Am urcat în mașină, alături de o prietenă de suflet, care nu m-a recunoscut din cauza chipului înnegrit și a părului ars, și de o altă fată. Am aflat ulterior că prietena cu care venisem la concert scăpase cu bine, iar asta m-a mai liniștit.
— Doamne, Maica-Domnului, dragele mamei, a strigat asistenta când ne-a văzut. Dragele mamei, ce ați pățit voi? Doamne sfinte, ajută-ne. Unde le ducem?
— La Arși! s-a auzit, prompt, glasul șoferului ambulanței.
Și am pornit, pe un drum care pare tot mai lung, pe măsură ce ne apropiem de vindecare.
Alex însă a luat-o pe altă cale. Călătoria lui printre noi s-a oprit câteva zile mai târziu. El, alături de 62 de oameni plini de speranțe și vise, unii doar niște copii, nu au mai putut să-și continue drumul. Chipurile lor zâmbitoare sunt imprimate pe un panou mare, așternut la intrarea în locul unde am trăit infernul. Le privești și nu îți vine să crezi că nu mai sunt cu noi. Asta e tot ce a rămas din ei, din lumea lor frumoasa, dintr-un viitor pe care nu au mai apucat sa il traiasca.
Am auzit ulterior oameni optimiști care spuneau că „în tot răul este și un bine. Iată că românii au învățat să se solidarizeze!“. Descoperire plătita cu vieți de om, realizată pe spinările arse ale unor tineri care voiau doar să se distreze, ascultând muzică bună. Ce s-a întâmplat în club Colectiv, în noaptea de 30 octombrie, NU TREBUIA SA SE PETREACĂ. E singura concluzie pe care trebuie să o reținem. Nu există o „parte bună“ în această poveste, decât dacă filtrezi totul, ca să nu înnebunești.
În seara aia, cu toții am murit un pic, în fiecare dintre noi s-a stins ceva.
Aș vrea să pot spune cu mâna pe inimă că, de acum, vor exista multe schimbări în bine și că trupele rock vor beneficia de mai multă atenție și de un mediu mai favorabil – lumea va afla de lupta lor, le va asculta muzica si le va sustine. Că vor putea să cânte în cluburi în care să nu își puna viata in pericol. Dar am mari dubii că va fi așa. Trauma colectivă se va stinge și va fi înlocuită cu alte drame. Nu mă îndoiesc că, nu peste mult timp, patronii de localuri își vor relua obiceiurile și trupele vor accepta din nou compromisuri.
Câteodată vreau să cred că nu va fi așa. Câteodată vreau sa cred că fanii, formațiile și organizatorii se vor uni și vor învinge greutățile și foamea de bani a unora, ca se evite noi tragedii și ca se le permită artiștilor noștri să își împlinească visul în siguranță, alături de publicul lor.
Încă mai trăiesc clipe în care închid ochii și sper ca atunci când îi deschid să privesc răsăritul zilei de 31 octombrie buimacă și speriată de coșmarul oribil pe care l-am avut după ce am adormit, frântă de oboseală în urma super concertului Goodbye To Gravity. Imi imaginez că mă întind inapoi în pat, urmărind mișcarea elastică a pielii mele sănătoase, întregi. Că mă privesc în oglindă și recunosc omul care se uită la mine din reflexie. Dar de fiecare dată mă trezește durerea și îmi dau seama că nimic nu va mai fi cum era și că mulți oameni dragi nu mai sunt deloc.
Depinde de noi să transformam totul în ceva ce va avea consecințe pozitive, dar nu vă amăgiți – singura „parte bună“ în tot acest calvar este a celor care nu au fost acolo.
Acum cheia este să nu uităm niciodată #colectiv!”, a scris Alexandra pe pagina sa de Facebook.
