Datorită scurgerilor masive de informații publicate de Wikileaks, în martie și octombrie 2016, știm azi cu siguranță că în spatele “Primăverii Arabe” s-a aflat Hillary Clinton, șefa politcii externe a Americii (2009-2013), în cabinetul Obama. Chiar dacă evenimentele s-au petrecut în 2010-2011, operațiunea în sine fusese planificată cu mult timp înainte, undeva prin 2006.
Într-unul dintre e-mail-urile primite de Hillary Clinton, de la coordonatorul ei de campanie, John Podesta, pe 27 Septembrie 2014, consultantul precizează că ISIL, alături de alte grupări teroriste sunite, primesc finananțare în mod clandestin de la Qatar și Arabia Saudită. Aceste două guverne, alături de cel al Marocului au oferit sume importante de bani, de ordinul zecilor de milioane de euro, Fundației Clinton, în timp ce ministerul de externe American a aprobat vânzări masive de armament către Arabia Saudită.
Afacerile cu armament au definit imaginea lui Hillary ca secretar de stat, etapă în care SUA și-a dublat practic, financiar vorbind, vânzările de tehnică militară – printr-o singură tranzacție, Arabia Saudită a cumpărat arme în valoare de 8 miliarde de dolari de la americani.
Julian Assange, fondatorul Wikileaks, a descris-o pe Hillary drept punctul nodal al unei rețele de interese, alcătuită din marile bănci de investiții de pe Wall Street, servicii secrete americane, oameni din departamentul de stat, guvernul Arabiei Saudite, și așa mai departe:
“Ea este centralizatorul, care inter-conectează toate aceste grupuri, iar aceștia sunt de fapt cei care influențează Washington-ul. Dintr-unul dintre e-mail-urile publicate de Wikileaks, aflăm că jumătate din cabinetul Obama a fost alăcuit din oameni nominalizați dintre reprezentanții City Bank. Este chiar uimitor. Cabinetul Obama în sine, încă din timpul campaniei electorale, devenise foarte apropiat de interesele băncilor” a declarat Assange.
Primăvara arabă – Tunisia, Egipt, Yemen, Iran, Libia, Maroc și Algeria
În 2011, la diferență de câteva zile, regimurile dictatoriale nord-africane se prăbușeau precum piesele de Domino. Mase de oameni indignați până la refuz scoteau brutal din joc dictatori considerați până atunci invincibili și de neînlăturat.
Schimbarea s-a declanșat pe final de 2010, atunci când Președintele Tunisiei, Ben Ali, a fost alungat în urma unei “revoluții.” Fugind din țară, guvernul interimar tunisian a apelat la Interpol pentru emiterea unui certificat de arest internațional, acuzându-l pe Ali de spălare de bani și trafic de droguri. Alte două instanțe locale, una civilă și alta militară, l-au condamnat la închisoare pe viață pentru incitare la violență și crimă.
Jocul a continuat în ianuarie 2011, în Egipt și Algeria. În urma protestelor de stradă cu statut de revoluție civilă, Hosni Mubarak a fost, și el, înlăturat. Un an mai târziu, dictatorul egiptean a fost condamnat la închisoare pe viață. Ironic, nu pentru mult timp, fiindcă, în 2015, folosind drept scuză problemele-i de sănătate, a fost rejudecat. Atât el cât și fiii săi au rămas temporar, în închisoare pentru corupție. În același an, la fel de ironic, fiii săi au fost eliberați de o altă instanță din Cairo, iar Mubarak achitat și eliberat în 2017 de către Curtea de Casație egipteană.
Mai departe, în februarie 2011, celebrul colonel Muammar al-Gaddafi a fost linșat în plină stradă. Timp de 42 de ani, liderul libian a încălcat drepturile omului și a finanțat terorismul internațional, dar în același timp, a acționat ca protector al Europei în Mediterana.
Atunci când guvernul său fost răsturnat, Gaddafi s-a retras la Sirte, dar a fost capturat și ucis de militanții “Consiliului Național de Tranziție” – grup susținut, de altfel, de trupele NATO (SUA, Franța, UK), care interveniseră în războiul civil din Libia. Gaddafi, liderul Libiei, a fost omorât pe 20 octombrie 2011. La scurt timp, în 2012, Ali Abdullah Saleh, președintele Yemenului, a avut o soartă similară.
Și astfel, în doar câteva luni, peste 9 state, de la Golful Aden până la Tunis via Suez, au fost trecute, prin foc și sabie. Pe de o parte – mari producători de petrol. Pe de cealaltă – consumatori de materii prime agricole asigurate, tradițional, de către SUA, Europa și Rusia.
Problema libiană
Discutăm despre controlul rutelor comerciale din Marea Mediterană și Canalul de Suez, dar și despre orgoliul personal al șefei de la externe, Hillary Clinton. Lăsând în plan secund petrolul ieftin libian, consultanții au gândit că înlăturarea unor personaje cu imagine internațională negativă, precum Gaddafi sau Hosni Mubarak o va ajuta pe Hillary să câștige alegerile generale din 2016.
Însă, prăbușirea guvernului Libiei, a condus la antamarea organizației islamiste ISIL (sau ISIS), în special după eliminarea lui Bin Laden, și mai departe, pe cale de consecință, la războiul din Siria. Destabilizarea statelor nord-africane riverane Mediteranei a provocat, printr-un ricoșeu ușor de anticipat, două crize umanitare înlănțuite, cea a refugiaților, urmată de cea a migranților, ambele lovind în plin Europa și Turcia.
Așa cum declara, în ianuarie 2015, Leonard Doyle, purtătorul de cuvând al Organizației Internaționale pentru Migrație, cifrele înregistrate sunt fără precedent:
“Dacă discutăm despre refugiați, așa ceva nu s-a mai văzut încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, doar că atunci fluxul migrației a fost în direcția opusă” spunea Doyle.
Nu doar că Europa a s-a dovedit permeabilă și incapabilă să-și apere granițele în fața valurilor de refugiați, dar odată cu aceștia au fost asimilați și membrii unor importante celule teroriste africane, reorganizate astfel în cele mai importante capitale ale bătrânului continent.
Și așa cum era de așteptat, consecințele n-au întârziat să apară: dacă în intervalul 2006 – 2011, în Europa, au fost raportate anual, în medie, 1,5 atentate teroriste, în perioada 2012 – 2017, media a urcat la 11,8, adică, de aproape opt ori mai multe într-un timp foarte scurt.
Ne amintim probabil de uciderea celor 12 angajați ai redacției Charlie Hebdo, în centrul Parisul, asalatul armat de la Copenhaga, ambele petrecute în 2015, nebunia de pe terminalul 2 al aeroportului Ataturk din iunie 2016, atentat în urmă căruia au rezultat 230 de răniți, sau atacul cu un camion din seara de 19 decembrie 2016, petrecut la târgul de Crăciun din Berlin, în urmă căruia 12 persoane au murit și alte 56 au fost rănite, ori atacul de pe London Bridge, din 2017, iar lista poate continua.
Vara Europeană
Cu alte cuvinte, efectele asupra Europei au fost dezastroase din toate punctele de vedere. Primăvara africană a determinat o „vara europeană” caracterizată prin demonstrații în cele mai importante state europene, în mod special în țările aflate pe celălalt mal al Mediteranei.
Fluxul de migranți, efectele crizei economice din 2007-2010, instabilitatea din Ucraina, declanșarea războiului economic SUA-China și deopotrivă SUA-Europa, chestiuni la care Uniunea n-a știut să răspundă adecvat, au determinat fenomenul euro-scepticismului, urmat de “mișcarea suveranistă.”
Și evident, din nou am avut efecte în lanț, precum referendumul din iunie 2016, din Marea Britanie, care a pus pe masă tema dezintegrării, urmat de criza din Catalonia. Dacă în vara lui 2016 englezii au votat pentru separarea Regatului Unit de Uniunea Europeană, un an mai târziu, criza spaniolă a zguduit comunitatea statelor europene. În septembrie 2017 s-a produs ruptura, atunci când parlamentul Cataloniei a decis sa încalce regulile constituționale, și să organizeze un referendum pentru auto-determinare. Pe 1 octombrie Catalonia și-a declarat independența.
Iar exemplele privind lipsa de coeziune a Europei sunt atât de multe, încât nu pot fi cuprinse într-un simplu material de presă: ne amintim probabil de Valonia, care s-a opus acordului CETA (cu Canada), sau de poziția statelor V4 (Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria) care au refuzat vehement cotele de migranți propuse, sau de criticile statelor est-europene, printre care și România, aduse proiectului Nord Stream 2, și implicit Franței și Germaniei (prin care Gazprom urmează să-și dubleze capacitățile de livrare a gazului, direct în inima Europei, mărind astfel dependeța economică deja existentă față de Rusia).
Pentru moment am supraviețuit
Așa am ajuns ca la aceste alegeri euro-parlamentare să avem un conflict ideologic deschis, între “suveraniști” și “pro-europeni” – cei din urmă militanți pentru o Europă puternică, unită sub un singur steag.
În România, partidul aflat la guvernare a mers pe varianta euro-sceptică fiind inevitabil taxați atât de electoratul din țară, cât și de diaspora, românii preferând partidele non-ideologice (USR, PMP, Pro România).
Conform rezultatelor acestui scrutin, aflată în mijlocul unor focuri încrucișate (SUA-Rusia, SUA-China, Rusia-SUA), Uniunea Europeană a reușit să se salveze pentru moment, însă războiul va continua, și chiar mai dur ca până acum.
