În inima Dobrogei, la Canaraua Fetii, nu departe de Negru Vodă, se află cea mai veche mânăstire din România. O mânăstire rupestră, cu două biserici săpate în stâncile calcaroase de pe Valea Ceairului. O mânăstire din anii creştinismului timpuriu, care încă îşi ţine comorile ascunse, căci nu există bani pentru cercetarea lor. Pentru a continua o tradiţie monahală întreruptă acum o mie de ani, doi tineri şi vrednici călugări bucovineni au construit în apropiere o nouă mânăstire. Ei ţin vie amintirea vechii vetre monahale şi refac, prin rugăciune, comuniunea cu sfinţii ştiuţi şi neştiuţi ai Dobrogei.
Ca un cântec la frunză
Dobrogea din zona Mangaliei este verde. Un verde stins şi tomnatic, atins de iarnă şi de ninsorile de până mai ieri. Mugurii încă tac sub coaja copacilor, grâul încă nu strigă în verde crud pe câmpurile desfăşurate de-a lungul mării. Dobrogea este închisă sub un cer plumburiu, ca sub o pânză de cort. Satele ei se ascund sub bolta joasă. Casele sunt mici, pitite după garduri de piatră, de parcă ar vrea să se confunde cu valurile de pământ care cresc uneori din câmpie pe neaşteptate. Dobrogea este casa vânturilor. Din ea pornesc vânturile care mătură lumea şi de aceea păsările sunt aici mereu în zbor. Vara, vântul transformă aerul într-o pulbere fină, care te usucă pe picioare. Iarna, vântul face din zăpadă o fiară care înghite totul. În toate anotimpurile, Dobrogea răsună de vânt, ca de un cântec la frunză. Un cântec bizar, care însoţeşte legende fabuloase, turnate de vii în sare, şi care ţi se descoperă câteodată, spălate de vreun val al lumii. Prin acest tărâm căutăm Canaraua Fetii sau, mai precis, “grota fecioarelor”.
Între sfinţi şi tâlhari
Legenda spune că pe Valea Ceairului, aproape de graniţa cu Bulgaria, îşi făcuseră sălaş, într-o stâncă, nişte tâlhari, care, la răstimpuri, răpeau fetele cele mai frumoase din satele din împrejurimi şi le necinsteau. Ţăranii au răbdat o vreme, înfricoşaţi de cruzimea bandiţilor, dar în cele din urmă au dat foc sălaşului, ucigându-i pe toţi cei din grotă. De atunci, locului i se spune Canaraua Fetii, căci kanara înseamnă stâncă în limba bulgară, amestecată aici cu româna. Numele a fost preluat apoi de întreaga vale. Ce nu ştiau sătenii revoltaţi care i-au ars pe tâlhari era că la Canaraua Fetii fusese în străvechime o mânăstire, din secolul IV până în al VI-lea şi din al IX-lea până în al X-lea. Nu ştiau că aceasta este cea mai veche mânăstire din România. Că în netrebnicia lor, bandiţii profanaseră mormintele unor sfinţi, îngropaţi în biserica săpată în stâncă. Că focul pus de ei a mistuit şi ultimele rămăşiţe ale unei vechi vetre monahale, printre primele ridicate în locurile unde sfântul Andrei i-a creştinat pe români. O relicvă nepreţuită a creştinismului timpuriu, transformată în scrum. Toate acestea aveau să fie descoperite mult mai târziu, în anul Domnului 1981, când un ţăran din comuna Cerchezu i-a chemat pe istoricii de la Constanţa să cerceteze câteva încăperi scobite în peretele de calcar cochilifer al Văii Ceairului. Ţăranul le văzuse întâmplător, pentru că o bucată de stâncă se prăbuşise şi dezvăluise locaşurile. Arheologul Costel Chiriac, ajutat de câţiva colegi de-ai săi, a găsit atunci, la Canaraua Fetii, un întreg complex rupestru, asemănător celui de cretă de la Basarabi, dar ceva mai mic. O biserică de numai câţiva metri, sus, aproape de culmea stâncii, un culoar paralel cu altarul şi, la baza stâncii, urmele altei biserici, semirupestre. Istoricii au stabilit că biserica de la etaj a funcţionat între secolele IV – VI, pentru ca apoi, dimpreună cu chiliile, să fie abandonată, timp de trei sute de ani. În mod sigur, călugării au fost nevoiţi să plece din pricina năvălitorilor.
În secolul al IX-lea, s-a reluat aici viaţa monahală, care a durat şi în veacul următor, dar, din motive încă necunoscute, nu a mai fost folosită biserica de sus, ci a fost construită aceea de jos, jumătate în terasa de piatră şi jumătate în exterior. În secolul al X-lea, monahii au fost siliţi să părăsească Valea Ceairului, pentru a scăpa din mâinile osmanlâilor, şi au fondat, mai spre vale, mânăstirea Dervent. În biserica de jos, arheologii au mai găsit două morminte, cu oseminte în ele, cruci şi monede romane, din timpul împăratului Constantin cel Mare (306-337 d. Hr.).
Râul nevăzut
Ca să ajungi la Canaraua Fetii, trebuie să treci prin Dumbrăveni – cel mai vechi sat cu populaţie colonizată din vechiul regat, aflat la doar câţiva kilometri de graniţa actuală cu Bulgaria. Aceleaşi case scunde şi rare, căutând adăpost de vânturi între câţiva pomi şi două rânduri de pietre albe, puse unele peste altele, în chip de garduri. Oamenii nu stau la porţi de vorbă, nici nu sunt la câmp încă, pentru că e prea frig, în acest martie cu toane, şi n-au început să lucreze pământul. Dacă n-am vedea fumurile urcând, subţiri, spre cer, am crede că aşezarea e pustie.
Lăsăm satul în urmă şi pădurea Furnica-Dumbrăveni sau Pădurea Mireselor, cum i se mai spune, în dreapta. Înaintăm pe o albie de râu, lăţită între un perete de piatră seacă, în care sunt scobituri mari, care arată a locuinţe de sihaştri, şi un şir de dealuri molcome, căptuşite cu ierburi uscate, care foşnesc ca mătasea la orice pală de vânt şi răspândesc un parfum amărui. Suntem în Valea Ceairului, a unui râu nevăzut. În locul apei, curge prin ea zvonul pădurii: gemete de copaci bătrâni, paşi grei de mistreţ sau repezi, de vulpe, urlete de şacal şi bătăi de aripi mari, de vultur. Şi, odată cu acestea, ecoul unei poveşti înfricoşătoare: pădurea Furnica este sub puterea duhului neodihnit al unei femei care îi înnebuneşte sau îi ucide pe oamenii pe care îi întâlneşte singuri.
Din Ceair a rămas numai numele. Râul pare că aşteaptă într-un loc tainic, până când vin ploile, şi numai atunci umple matca. Dumbrăvenii nu cred că Ceairul a existat. Ei spun că pe aici a curs odinioară Dunărea, că au văzut cu ochii lor urme de pontoane şi resturi de corăbii, dar pentru că Dumnezeu a vrut să-i schimbe cursul, au rămas goale Cheile astea pitice, ca să aibă unde se revărsa puhoaiele cerului, când şi când. La un cot al văii, peretele de calcar se înalţă mai mult, cu ambiţii de munte, iar dealul de pe partea cealaltă împietreşte şi el în salt spre cer. Valea se îngustează, se acoperă de umbră şi se sălbăticeşte mai mult, din pricina lăstarilor crescuţi pe prundul ei, în pâlcuri groase. Aici e Canaraua Fetii.
Inima stâncii
In buza grotei, un om. Un contur negru pe un perete negru, care ni se limpezeşte încet, pe măsură ce ochii se obişnuiesc cu lumina puţină. Omul e îmbrăcat în reverendă, iar peretele de calcar din spatele său este acoperit de funingine. Bărbatul are părul prins în coadă şi barba tunsă. Zâmbeşte reţinut. Chipul său străluceşte ca de pe urma unei vedenii. Tocmai îşi încheiase rugăciunea pe care o face, la răstimpuri, pentru sufletele celor morţi în fosta mânăstire rupestră. De fiecare dată, simte că la rugăciune nu e singur. Că bolta de piatră răsună de cântările vechilor călugări. Că zăreşte aievea fumul de tămâie plutind spre tavanul de piatră. Că zidurile strălucesc de icoanele unor sfinţi necunoscuţi. Şi-atunci, rugăciunea devine inima stâncii. O rugăciune care parcă l-a născut din nou pe acest călugăr, cum stă aşa, în marginea grotei. Este părintele Teodor Gorschi, de la Mânăstirea “Acoperământul Maicii Domnului” din Dumbrăveni. L-am rugat să ne întâlnim aici, ca să ne impregnăm de atmosfera locului, în timp ce ne spune poveştile mânăstirii de la Canaraua Fetii.
De la rădăcina stâncii până la grotă este improvizată o scară, dintr-un trunchi de copac încă verde, cu cioturi. Cu ajutorul părintelui, urcăm şi noi. De sus, valea are altă perspectivă, seamănă cu un cuib de vulturi.
În naos, a rezistat timpului o bancă săpată în piatră. În pronaos, din care n-au mai rămas decât vreo doi metri, intri printr-o tăietură boltită. Într-un colţ al bisericuţei, se cunosc urmele unui culoar prin care se putea veni în lăcaş de la un nivel inferior. Alături, se mai află o încăpere mică, semicirculară, cu o firidă pentru opaiţe. Lângă ea sunt locurile a trei morminte, din care probabil tâlharii au scos osemintele şi lucrurile celor îngropaţi. “Erau, cu siguranţă, călugări îmbunătăţiţi, poate consideraţi sfinţi, căci altfel nu ar fi fost înhumaţi în biserică”, ne asigură părintele Teodor.
La primele cercetări, în 1981, istoricii au consemnat existenţa unor inscripţii stranii, indescifrabile, pe pereţii bisericii rupestre. Erau mai puţine decât la Basarabi, fiind şi mai greu de aşternut pe calcarul cochilifer, iar astăzi nu se mai văd. Din dreptul camerei cu opaiţe porneşte o galerie de peste treizeci de metri, care, potrivit legendei, ducea, pe sub pământ, la Adamclisi, dar care acum este înfundată. În podeaua tunelului sunt săpate două găuri, la o distanţă destul de mare una de alta, care fie au slujit la evacuarea pietrei, când a fost săpat complexul, fie erau căi de fugă, în caz de primejdie.
Părintele Teodor are convingerea că acest complex rupestru este întins pe mai multe niveluri, căci seamănă ca arhitectură cu cel de la Basarabi, care e întins pe cinci etaje. “Din păcate, arheologii n-au mai avut fonduri ca să cerceteze densitatea stâncii, pentru a descoperi alte camere, şi să continue săpăturile întrerupte în 1992. Dacă se va face asta, e posibil să avem surprize plăcute. Trebuie să fie găsite chiliile, căci bisericile acestea n-au fost degeaba construite aici. După obiceiul vremii, în jurul unei biserici rupestre se aflau zece, cinsprezece călugări, fiecare cu chilia lui, cioplită pe unde putea, şi cu viaţă de sine. Se adunau numai la biserică. Deci, se poate ca aceste chilii să fie la o anumită depărtare de biserică”, crede sfinţia sa. Jos, părintele ne arată stânca prăvălită peste o fântână adâncă, de unde îşi scoteau călugării apa, şi un jgheab de piatră pentru adăparea animalelor. Pădurea a luat în stăpânire restul vestigiilor bisericii semirupestre, lângă care se afla puţul, aşa încât nu se mai văd de sub tufărişuri, liane, pietre şi pământ adus de şuvoaiele ce acoperă sporadic valea.
Noua mânăstire
Fraţii Teodor şi Antim Gorschi, doi călugări falnici, coborâţi din Bucovina, ar fi vrut să ridice o mânăstire în apropierea bătrânei vetre monahale de la Canaraua Fetii, ca o continuare a aşezământului paleocreştin. Era o datorie de suflet să redea locului pacea, prin rugăciune neîncetată, şi să îngrijească de rămăşiţele monumentului, spre a se bucura şi alţii de ele. Însă, legea interzice orice construcţie în preajma vestigiilor istorice. Aşa încât s-au mulţumit să pună temelia noii mânăstiri, cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului”, în capătul satului Dumbrăveni dinspre Valea Ceairului. Nu-i despart decât vreun sfert de oră de mers pe jos, până la biserica rupestră. Deşi foarte tineri, de numai 23 şi 21 de ani, la vremea când au pus piatra de temelie, în anul 2004, cei doi fraţi s-au dovedit pricepuţi şi vrednici. Drept este că aveau în urmă şase, şapte ani de călugărie, timp în care pustniciseră pe lângă Sihăstria Rarăului şi mai duraseră o mânăstire la Caraclău, judeţul Bacău. La Dumbrăveni au stat, pentru început, într-un cort militar, şi au făcut slujbele în alt cort. În decembrie acelaşi an, deja se mutaseră într-o cameră zidită pe terenul mânăstirii, prima din corpul de chilii. Doi ani mai târziu, au început construirea unui paraclis adevărat, cu hramul unui sfânt dobrogean, Emilian de la Durostor (Silistra de azi), mucenic contemporan cu monahii de la Canaraua Fetii. Paraclis e un cuvânt care nu exprimă realitatea. Pentru că fraţii Gorschi au reuşit să clădească, până în 2009, o adevărată biserică, în stil moldovenesc. O biserică frumoasă şi destul de mare, dar cu un aer smerit, dat de pereţii exteriori albi şi de acoperişul în ape blânde. O biserică în care te poţi ruga dinaintea moaştelor Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ale Cuviosului Antonie cel Nou de la Veria şi ale Sfintei Muceniţe Paraschevi, primite în dar de la mânăstirea Kikkos din Cipru. Părinţii se roagă să le fie dăruite şi părticele din moaştele Sf. Emilian, aflat la o mânăstire în Silistra. Sunt convinşi că sfântul ar face şi mai mari minuni cu ei. Nici înăuntru biserica nu e pictată încă, deşi părinţii îşi doresc de mult să o împodobească aşa cum se cuvine. Însă, lipsesc banii necesari. “Este minunea Sfântului Mucenic Emilian că am izbutit să facem acest paraclis. În zona aceasta oamenii vin rar la biserică şi la mânăstire. Este cu totul altă mentalitate şi alt nivel de credinţă faţă de Moldova. În plus, noi suntem izolaţi, la capăt de linie, cum s-ar spune, şi cine vine la mânăstire o face pentru că ştie mânăstirea, nu din întâmplare. Aşa încât, dacă avem nevoie de o sută de lei cu împrumut, trebuie să ne gândim bine când o putem da înapoi. Dar Dumnezeu nu ne lasă. Începusem construcţia şi nu mai aveam cu ce s-o continuăm, când, prin rugăciunile aduse Sfântului Emilian, Dumnezeu ne-a trimis o familie din Bucureşti, familia Bălănescu, care a suportat 90 la sută din cheltuieli pentru paraclis. Aşa am dus la capăt bisericuţa. Deci, nu e meritul nostru, ci Dumnezeu s-a milostivit pentru că Sf. Mc. Emilian merita un lăcaş unde să fie cinstit”, spune părintele Teodor.
Dar lucrările sunt departe de sfârşit. Corpul de chilii e gata numai pe jumătate, etajul, unde ar urma să fie camerele pentru oaspeţi, este pus în conservare pentru vremuri mai bune. Însă părinţii sunt plini de nădejde. “Au fost zile în care nu aveam bani de pâine şi, totuşi, aici se construia. Deci nu ne temem, le vom face pe toate când le va sosi timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu”, ne spune, senin, părintele Teodor.
Leac pentru suflet
La Mânăstirea Dumbrăveni sunt acum trei vieţuitori. Toţi moldoveni. Doi sunt fraţi de sânge. Cel mai tânăr, Antim, e stareţul. “De ce?” – nu e o întrebare care să-l preocupe pe părintele Teodor Gorschi, ghidul nostru. În mânăstire nu întrebi, ci te supui. Şi nici nu e rău să asculţi de fratele tău mai mic cu doi ani, pentru că astfel deprinzi smerenia. Fără smerenie, n-ai ce căuta în mânăstire. De fapt, n-ai ce aştepta nici de la călugărie.
“În mânăstire vii ca să te uneşti cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl simţi în suflet prin rugăciune, smerenie, canon, legătură permanentă cu duhovnicul, ascultare de duhovnic şi de stareţ”, ne lămureşte, cu vorbă blajină şi un zâmbet timid, părintele Teodor.
Dar toate acestea le poţi face şi ca mirean. De ce să intri în mânăstire?
“Pentru că aici trăieşti cea mai mare bucurie: eşti cu Dumnezeu şi în Dumnezeu permanent, fără grijile vieţii. Eventualele lipsuri din mânăstire nu-ţi pricinuiesc temeri, pentru că ştii că are Dumnezeu grijă”.
Fraţii Teodor şi Antim Gorschi sunt din Vama, o comună mare şi frumoasă de lângă Câmpulung Moldovenesc. Mai au doi fraţi şi o soră “în lume”, aşezaţi la casele lor. Nimeni din familia lor, “modest credincioasă”, n-a mai fost preot sau călugăr. Nici ei nu se gândeau că vor fi, când erau copii. Dar deodată li s-a făcut un dor înalt şi au luat drumul mânăstirilor. Întâi Teodor, la Sihăstria Rarăului, apoi Antim, la Sihla. Iarăşi, “de ce?”. “E ca şi cum ai întreba de ce te-ai îndrăgostit de cineva. Aşa am simţit, aşa am făcut. Nimeni nu ne-a îndemnat, nimeni nu ne-a momit, dar părinţii au vrut să ne oprească”. Pe urmă, calea li s-a limpezit: s-au călugărit, au urmat Facultatea de Teologie, au lăsat Bucovina, cu munţii ei care “foşnesc de sihaştri”, au părăsit oamenii calzi şi credincioşi ai locului, pentru podişul Dobrogei, cel bântuit întruna de vânturi, arid şi cu lume amestecată şi au fost preoţiţi… Slujesc cu rândul şi uneori împreună. Le place şi se înţeleg din priviri, pentru că sunt în acelaşi duh. De ce n-au mai stat la Caraclău – în Bacău – unde aveau deja o casă, mânăstirea “Naşterea Maicii Domnului”, construită de ei? Pentru că acolo s-a făcut mânăstire de maici şi pentru că aşa a fost voia lui Dumnezeu. Pesemne era nevoie de ei aici.
Şi un ultim “De ce?”: De ce ar veni cineva la mânăstirea Dumbrăveni?
“Pentru că, între slujbe, poate să vadă Canaraua Fetii şi Pădurea Mireselor -o rezervaţie naturală cu zeci de specii de copaci şi de plante, cu animale şi păsări pe care nu le întâlneşti oriunde, cu fluturi rari. Sau, poate, numai pentru că toţi cei care au venit la noi au găsit alinare.”
Sf. Mc. Emilian de la Durostor
Sf. Mucenic Emilian a trăit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), care se lepădase de credinţa creştină şi care a încercat să reînvie păgânismul. Tânărul Emilian era militar şi fiul prefectului din Durostorum (Silistra), Sabastianus. Cu prilejul unei vizite făcute la Durostorum, de către Capitolin, “vicarul Traciei”, care voia să se asigure că înfloreşte din nou cultul păgân în această parte a imperiului, Emilian a sfârâmat cu ciocanul toţi idolii dintr-un templu şi a mărturisit că este creştin. El a fost schingiuit îndelung, dar nu a renunţat la credinţa sa. Apoi, Capitolin a ordonat să fie ars de viu. Din voia lui Dumnezeu, pentru a arăta că a lui este credinţa cea adevărată, trupul lui Emilian nu a fost vătămat, dar au ars toţi slujitorii lui Capitolin care se aflau în preajmă. Şi, văzând această minune, sfântul încă mai mult şi-a dorit să treacă la Domnul. “A mărit pe Dumnezeu şi, întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii, a ridicat privirile către cer şi a zis: «Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!» Şi a adormit în pace. Era în 18 iulie 362.”. Femeia lui Capitolin, fiind în taină creştină, a cerut de la bărbatul ei trupul noului mucenic şi l-a îngropat după cuviinţă, în apropierea oraşului Durostorum, în locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt şi trecut în sinaxar pe 18 iulie, ziua pătimirii şi mutării sale la Domnul.
Claudiu Tarziu
SURSA: www.formula-as.ro
La data de 13 mai a.c., în jurul orei 11. 40, poliţiştii din Ovidiu au fost sesizaţi, prin S.N.U.A.U. 112, cu privire la faptul că pe strada Portului două persoane au fost agresate. Având în vedere aspectele sesizate, poliţiştii s-au deplasat la faţa locului în vederea efectuării de cercetări, iar din primele verificări s-a stabilit că pe fondul unor discuţii contradictorii, între V. Viorel, de 41 de ani şi V. Mirela, de 38 de ani, pe de-o parte şi D. Lucian, de 24 de ani, T. Gabriel, de 23 de ani, B. Ionuţ, B. Mihai, de 23 de ani, L. Alexandru şi V. Adrian, pe de altă parte, toţi din Ovidiu, a izbucnit un conflict spontan. În urma altercaţiei V. Viorel şi V. Mirela au fost transportate la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, pentru acordarea de îngrijiri medicale de specialitate. Cercetările sunt continuate de poliţişti sub aspectul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, în vederea stabilirii împrejurărilor concrete în care s-a produs acest eveniment, urmând ca la finalizarea investigaţiilor dosarul să fie înaintat cu propuneri corespunzătoare unităţii de parchet competente.
